zoaie

Le spuneam, simplu, “zoaie”. Nici măcar nu ştiam pe atunci de unde vine acest cuvânt, ce vrea el de la noi, de ce ţine el să ne marcheze vieţile. Ştiam doar cum arată.

Dimineţile de vară erau cele mai respirabile momente ale zilei. La prânz, femeile de serviciu ieşeau şi udau tomberoanele cu furtunul. Tomberoane, râd în soare argintii, tomberoane. Și mulţi copii.

Nu ştiu ce amestec se forma în ele, nu vreau să aflu vreodată, dar ştiu că acesta începea să se scurgă pe asfalt. Pe strada din faţa blocului, stadion, loc de întâlnire, de promenadă şi tot ce mai vreţi de la ea, dârele ce se scurgeau din tomberoane ne marcau zilele. Mirosea a moarte, dar şi a viaţă.

Petele negre ni se lipeau de călcâie. Meciurile de fotbal cu blocurile vecine, derby-urile noastre neînsemnate, dar Doamne, cât de importante, erau greu de jucat. Eram atacant, asta am fost mereu, mi-a plăcut postul ăsta, eram precursorul lui Jean Vlădoiu, mă înşurubam pe lângă apărările puternice ale celorlalţi şi ratam uneori cu poarta goală. Alunecam pe mâzga ce nu se uscase încă. Alteori eram nevoit să-mi trag piciorul din ea pentru a putea să-l execut pe cel din poartă, de altfel un individ cu reflexe fantastice, dar care mai ceda şi el modului în care aduceam piciorul.

Clipocea a zoaie. Ţară, ţară, vrem ostaşi, aud în urechea stângă. Castel, parcă răsună în dreapta. Stereofonia mi-aduce aminte de cine nu-i gata, îl iau cu lopata.

Pe lângă toate acestea, mi-aduc aminte cum părăseam zoaiele când venea raţia. Ulei cu zoaie. Zahăr cu zoaie. Aşa puteau fi considerate impurităţile pe care le luam. Fiecare lucru avea zoaiele sale. Gunoaiele sale. Viaţa sa, propriul meci, tabela de scor care nu se închidea niciodată la egalitate. Pe vremea aceea, în plină egalitate, puteai fi doar învins sau învingător.

Pe unii i-au învins zoaiele. Ne-am mai văzut. Întâlnirea a fost distantă, poate şi pentru că între noi erau gratii. Alții s-au aşezat la casa lor, săpată într-un cimitir bucureştean, ca pentru a ne asigura pe cei rămași că nu vor mai face prostiile de altădată.

Unii au câştigat. Eu am ajuns un nimeni, pentru că nu am cazier. Altul este vânzător la aprozar, sau patron al unei discoteci aflată într-un sat de la marginea Bucureştiului. N-a ajuns nimeni senator, nu ne-am priceput să furăm cât trebuie.

Mai sunt câţiva, puţini, care au decis să plece din ţară.

Cred că oriunde am fi, nici unul dintre noi nu vom uita cum miroseau acele dâre de gunoi udat la mijlocul prânzului şi lipite de carnea noastră încă din clipa în care ieşeam din scară. Poate de asta am ştiut cu exactitate că, părăsind locurile acelea, nu trebuie să ne mai întoarcem acolo la prânz. Eu m-am întors mereu pe seară, la ora la care metalul încins al tomberoanelor începea să se răcească puțin sub vântul plăcut de vară.

Mă uit acum şi mă tem. Pentru că ora prânzului vine pentru din ce în ce mai mulţi. Iar nările le sunt astupate şi asta înseamnă că nu vor afla că trebuie să fugă.

Doar o parte din copilărie. Asta mi-am amintit. Tomberoane. Râd în soare, argintii.

Ce bine că unii nu mai sunt copii.

Comments 2

  • Bun, bun! Se pare ca am ratat articolul la vremea lui (poate si pentru ca-ti schimbai “casa” la o luna anul trecut :P).

    • Hehe…oricum era scris de mult, făcea parte dintr-un anume proiect pe vremuri, care a fost abandonat pentru a apărea Cioburile. Mihaela mă întreba de multe ori cum e treaba aia cu zoaiele…a văzut pe propriul nas şi cu ochii ei cum se manifestă minunea, de-acum ştie :)
      Hm, să mă gândesc, poate reiau proiectul. N-ar fi rău.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: