Yay, oferte să scriu…

Am primit două oferte de a scrie. De a scrie pentru bani, despre asta este vorba.

La prima vedere, ar trebui să iau decizia imediat. Adică, na, unde-i ăla care nu vrea bani? Sau dacă este pe undeva, ce-a fumat?

La a doua, de ceva zile mă tot gândesc la partea cu scrisul. De ce? Pentru cine? Cui pasă? De ce ar conta? Mai merită să aștern rânduri pentru personaje cărora le fuge rândul din fața ochilor dacă nu-l urmăresc cu degetul? Mai presus de toate, ar urma să scriu în lumea în care jurnaliștii angajați scriu mai prost și mai agramat decât elevii de clasa a IV-a. Eu, cel care am decis să-mi refac și cărțile de vizită și pe ele să nu mai scrie jurnalist, pentru că nu vreau să fiu scuipat degeaba.

Dilemele astea le-au născut anii în care presa s-a pus singură la pământ. Cândva nu călcai în redacție dacă nu știai limba română și câte ceva din domeniul pe care urma să scrii. Azi, orice maimuță care a terminat cine știe ce facultate anemică, prin corespondență, poate ajunge jurnalist. Îl poate confunda pe B.B. King cu Ben E. King. Pe Gheorghe Nichita cu Nichita Stănescu. Poate și pe Ion Iliescu cu Emil Constantinescu. Aici ar avea cumva dreptate, ambii au fost două lepre, chiar dacă de fond diferit.

Au apărut și bloggerii, acești oameni care se pricep la toate și scriu despre tot, indiferent dacă este vorba de burger-ul cât un craniu de fetiță sau de recomandarea de a face împurumuturi de factură cămătărească la Provident. Categoria asta de personaje au dat cu scriitura de pământ de o asemenea factură încât nici cu laserul nu mai poate fi lipită. Grotești și uneori la limita nivelului de dezvoltare care să-ți permită să le spui bipezi, personajele amintite au făcut din informație și modul în care este ea prezentată ceva mai mizer decât orice este mizer în societatea asta a noastră. Combinația dintre vinul de masă superior, ăla din șosete, și apă…este o copilărie pe lângă ce fac ei din scriitură.

Același instinct îl am și când mă gândesc la faptul că am în sertar două volume gata și că am început să-l desenez pe al patrulea. Pentru cine să scriu? Cui pasă de un scriitor? Ălora care se zgâiesc la mama Zăvorancăi? Ălora care se uită seara la Mircea Badea, că probabil nu au învățat să înjure singuri și iau lecții direct de la sursa de mizerie? Ălora care au blog și consideră că trei rânduri anemice și un mi-au scris ca pisica le oferă posibilitatea de a emite pretenții?

Dileme. Sau nu. Instinct. Sau nu.

Cert este că în clipa în care ai ucis informația nici nu trebuie să mai ai pretenții ca undeva, cineva să știe ceva despre tine. România însă nu a aflat asta, deși suferă zilnic de pe urma bolii pe care singură a generat-o. Nu a aflat pentru că, din nefericire, toate neamurile proaste amintite mai sus au format un zid al superficialității peste care nu pare nimeni să vrea să treacă. Aici este, de fapt, problema pe care o are societatea românească în clipa de față, desigur, generalizată la fiecare micro-nivel al ei.

Slabe șanse să ne facem bine.

Așadar…să scriu, să nu scriu?

Comments 12

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: