Viața fără televizor

Când am decis să reziliez contractul de cablu TV am avut câteva zile de rețineri serioase. Sunt crescut într-o casă în care televizorul era cam unica evadare, așa cum era pentru mulți dintre cei crescuți în perioada epocii de aur (ce bune erau filmele alea cu Alain Delon de la Studio X, dublate în bulgară, doar pentru că simplul fapt că erau!), iar în cei 42 de ani de viață nu-mi aduc aminte să fi stat o singură zi într-o cameră unde să nu existe un televizor, cu programele aferente abonamentului respectiv.

Acum sunt în situația în care nici nu mai știu când am semnat actul acela și care este perioada scursă fără televizor. Meciurile le văd pe Digi Online. Tot de-acolo mă descurc și cu informarea, în sensul în care oricum nu mi-o făceam din altă parte în afara lui Digi 24 și TVR. Am și History, canal pe care văd unele dintre emisiunile mele preferate. Și cu asta s-a terminat. Restul de informare vine de la Mediafax, Agerpres, Breaking News 24, Digi, TVR, Deutsche Welle sau Dilema Veche, sub formă de feed-uri.

N-aș merge până la punctul la care să spun că televizorul a fost o sclavie. Da, înainte de a mă apuca din nou de muncă pe meleagurile astea stăteam până la 3-4 dimineața, urmărind toate tâmpeniile de seriale sau emisiuni, doar ca să mai treacă vremea. După ce am început programul regulat, s-a terminat, nici măcar nu-l mai deschideam. Am scăpat și de secundele alea în care picam pe cine știe ce mizerie mondenă sau peste vreun analist ratat în clipa când mai căutam câte ceva de văzut. Mi se pare fantastic să nu mai vezi fețele lui Capatos, Ionescu, Grecu, Badea sau cine știe ce alt saltimbanc al timpurilor noastre. Nici măcar pentru 2 secunde, cât dura să apeși pe butonul care te scotea de-acolo.

Așa că mă descurc foarte bine fără televizor, rândurile acestea fiind scrise pentru că am fost întrebat în mod repetat cum de rezist. Nu este vorba de rezistență, este vorba de fapt de a deveni conștient că ceea ce primești de-acolo nu mai este de multă vreme un produs jurnalistic, ci lături ale unor redacții în care presa nu se mai face nici măcar după o singură regulă din cele explicate prin facultățile de profil. Informarea și educarea publicului, două din elementele de bază ale meseriei de jurnalist, sunt la fel de moarte ca sistemul de învățământ sau ăla medical. În clipa când înțelegi și asimilezi definitiv asta renunțarea la TV este ca renunțarea la o bere în plus, nimic mai mult. De avantajele financiare nu vorbesc, alea nu există, 40 lei nu sunt cine știe ce, dar este drept că acum îi poți băga fie într-un abonament de internet cu viteză superioară, fie în orice altceva ai chef, chiar și într-o bere-n plus.

Așa că a nu mai avea televizor nu este, din punctul meu de vedere, o treabă de opunere unui sistem care este decis să termine și ultima bucățică de valoare și normalitate pe care o găsește în cale. Nici măcar o treabă de evoluție, așa cum a încercat cineva să-mi sugereze, apăsând puțin pedala prețiozității cu care oricum nu sunt dotat.

Este pur și simplu o treabă de opțiune. Am optat să nu mai primesc inclusiv mizerie, mult prea multă față de cantitatea de normal pe care o primeam. Și asta a fost tot. Am semnat un act, i-am pasat televizorului cuiva care avea nevoie de el și acum aștept ziua aia în care nu mi-e lene să tai cablul care intră-n casă și care se termină printr-un colac gros în zona în care pe vremuri stătea televizorul.

Vă urez baftă :)

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: