viața de după reducerea motoarelor online

Nu-mi doream neapărat să scriu rândurile acestea. Până la urmă era vorba de alegerea mea. Însă iată că apar. Le aștern pentru că am fost întrebat de multe ori de ce am renunțat la unele rețele și cum este după, dacă mă mai descurc. Dacă prima întrebare este cumva justificată de ceea ce au ajuns oamenii să fie în ziua de azi, a doua o consider din start imbecilă, dar am să încerc să-i ofer câteva rânduri.

Primul lucru la care am umblat a fost blogul. Aproape 2.000 de posturi au dispărut în doar câteva zile. Categoriile au fost în mare parte rearanjate. Și încă se mai lucrează.

Apoi a sosit rândul rețelelor sociale.

Prima, Pinterest. O consideram și o consider și acum un spam cu poze. Uneori, este drept, cu ceva clasă, dar spam cu poze. Neinteresant, la revedere.

Foursquare și Swarm. Pe lângă faptul că lucrurile s-au spart în două și că a dispărut elementul distractiv, decizia a sosit în urma faptului că relevanța interacțiunii umane s-a diluat. Pur și simplu…nivelul a căzut. Așa că s-a evaporat și motivația mea principală.

Instagram a fost decizia cea mai grea. A fost ușurată de faptul că românii au transformat zona în sistem de suport pentru hashtag-uri idioate și pișcotăreli. În plus…obosisem să văd ce mănâncă lumea și prin ce cluburi este ea cu tovarășii de coeficient de inteligență. Singura pierdere este că nu o mai pot urmări pe Dana DeArmond. Doar că ea poate fi urmărită și pe alte rețele.

Chestiile de gen Stumble Upon sau reddit nici nu se mai pun la socoteală. Pleavă vânturată, cum spune poezia.

Următorul pas a fost de a ieși din câteva comunități. Blog Awards a fost prima dintre ele. Blogal Initiative, a doua. Toate Blogurile a treia, deși aici nu mai sunt sigur că nu mai figurez, pentru că ori ce câte ori am dat delete account…nu s-a întâmplat nimic. Însă adresa de e-mail folosită acolo nu mai este actuală, așa că se poate considera că i-am spus la revedere.

Sunt la punctul la care încă analizez trei dintre rețelele pe care mai sunt prezent.

Soundcloud este prima. O folosesc pentru a mă păstra la curent cu unele dintre realizările prietenilor și cunoscuților și, desigur, cu ale unor case de discuri sau trupe. Nu sunt sigur că-mi va folosi vreodată, nici măcar strict profesional, referindu-mă la RockSounds.ro. Vom mai vedea. Dacă vreodată am să aleg să urc vreun lucru interpretat de mine, am YouTube pentru asta, nu trebuie să dublez.

Twitter este a doua. A devenit aproape un dezastru, mai ales în anumite seri. Acelea în care o adunătură de indivizi consideră fie că nu avem televizor acasă, fie că nu pricepem ce vedem și îneacă pur și simplu feed-ul cu hashtag-urile de profil și cu emisiunile tembeluțe pe care le comentează. Însă am început să urmăresc mulți străini. Și treaba s-a schimbat, Twitter-ul arată acum altfel. Cu totul altfel. Începe să fie util, prietenos și vesel.

A treia, din nefericire, este Linked In. Spun din nefericire pentru că rețeaua asta chiar mi-a folosit. O companie, nu are nici o importanță numele, mi-a văzut cândva profilul și mi-a propus un post pe care tocmai rămăsese descoperită. Și am acceptat. Însă rețeaua începe să dea semne că este prost interpretată și tot utilizatorii ei români stau la baza pierderii scopului. Majoritatea încep să o considere drept suport pentru blogul personal sau campaniile derulate.

De exemplu, de ce aș fi interesat să aflu de pe Linked Intrupa byron mă invită la bal mascat aniversar? Sau că se pot face hăinuțe pentru căni de ceai? De asemenea, nu mă interesează sub nici o formă că-mi pot face un Portret de Familie la studioul lui Șuțu. Linked In nu la așa ceva folosește. Desigur, străinii sunt departe, din nou, de a deturna scopurile inițiale, așa că faceți voi socotelile. Eu le-am făcut. Dar mai vedem. Și exemplele de mai sus vin de la un guru al online-ului. Nu vă spun ce fac ăia mai mici, ajungem într-o zonă care ține de patologie online. Sincer, poezii pe LinkedIn? Ce urmează?

Pe lângă asta…am făcut curățenie pe Facebook, renunțând la câteva sute de prieteni, o să mai fac una, de data asta mult mai atentă, și vine și cea de pe Twitter. Cel mai probabil voi renunța și la cele două pagini pe care le am pe Facebook, ca să concentrez totul doar pe contul meu.

Așadar, în clipa de față, în mod uzual, mă folosesc de Facebook, Twitter și Google+, exact în ordinea aceasta. Cum sunt după modificările de mai sus? Liniștit. Cu mai mult timp liber pe care să-l petrec fie cu ale mele, fie alături de cei dragi. Sau alături de chitară, la care am mai prins câte ceva de când am renunțat să mai stau cu ochii pe toate inutilitățile. Cu mai mult spațiu în telefonul mobil, nu că asta ar fi o problemă. Cu mai puțini nervi și scârbă față de ceea ce văd, nu că astea vor dispărea de tot, doar trăiesc în România. Și cu un plan pus pe hârtie, plan despre următorul volum, lucru care nu credeam că se va întâmpla.

Cum mă descurc? Aici o să spun clar că mă descurc, spre deosebire de voi, direct, așa cum mă descurcam pe vremea când generațiile se bazau pe ele, nu pe ecranul telefonului. Am nevoie de o informație, sun pe cineva și o obțin. Am chef să dau check-in, se rezolvă, îl dau pe Facebook, majoritatea celor care mă cunosc sunt aici, deși de multă vreme nu mai văd vreo logică în a le spune oamenilor unde sunt. Vreau să urc o poză, o fac la fel de simplu pe cele trei rețele pe care mai sunt activ zilnic, nu-mi trebuie nimic altceva, din nou și aici având avantajul că mai toți pe care-i cunosc sunt în zonă. Nu-mi mai văd X sute de oameni postările? Așa, și?

Nu am vreodată sclavul tehnologiei sau nesimțit. Ce înțeleg prin asta? Am ieșit cu cineva la cafea sau la masă, mobilul a stat în buzunar. Cei care mă cunosc știu că de cele mai multe ori este pus pe silent. Nu stau cu nasul în mobil când ies la fotbal și-apoi la bere cu cei cu care am jucat. Am avut experiența asta acum ceva vreme, alături de Dragoș. Am ieșit cu niște domni, cred că era un #fotbaltweetmeet, apoi am ajuns cu toții la terasă să bem o bere. În 5 minute m-am uitat la Dragoș și ne-am speriat: noi doi eram singurii care vorbeam direct și nu aveam nasul în telefoane. Unii le aveau băgate chiar în două telefoane. Orice încercare de dialog cu ei se solda prin primirea unei mormăieli care ar fi dorit să fie răspuns. Faceți voi socotelile, din nou, eu iar le-am făcut pe ale mele. Singurul lucru grav este că nu știu ce este mai deranjant, depersonalizarea sau nesimțirea?

Asta a fost povestea. Nu știu dacă vă folosește, dar dacă tot am fost întrebat am zis că este bine să o spun. Ce face fiecare și cum face, până la urmă este o opțiune personală. A mea a fost să mă depărtez și să iau înapoi ceva ce cedasem din mâini crezând că asta este istoria. Am greșit, dar fără să trec prin perioada asta nu aveam cum să știu că o făceam.

În rest, zâmbesc flegmatic în clipa când văd asemenea personaje prin apropierea mea. Se mai întâmplă, nu pot fi evitate. Zâmbesc la fel, ba chiar ceva mai atroce, în clipa când văd asemenea personaje pe stradă, cu nasul în telefon, îndreptându-se spre o formă sau alta de obstacol. Și-mi doresc de fiecare dată să se întâmple inevitabilul, pentru că asta poate aduce trezirea. Dacă unora trezirea li se poate desena simplu, prin cuvinte, majoritatea are nevoie de o durere fizică pentru a recepționa mesajul. Sistemul nervos modern nu mai funcționează ca pe vremuri.

La bună vedere, oameni.

Comments 4

  • după cinci zile offline, petrecute vorbind, cu oameni și fără să scriu pe taste, mă întrebam dimineață dacă ar trebui să spun ceva. și cui. cei care contează au aflat de mine una, alta…. mi-au fost. îmi sunt.
    multe dintre rețelele despre care spui erau paralele cu mine, iar despre curățenia pe blog și facebook, știi că la rândul meu am măturat mult prin toamnă, așa că salut ocupația ta.

    eu zic așa: dacă trebuie să comunic cu cineva… se va găsi o cale. dacă trebuie să construiesc o prietenie cu cineva… vom vorbi (glas, nu taste) despre aceasta.

    • Complet de acord. Dacă se dorește comunicare atunci este imposibil să nu ai parte de comunicare. Treaba asta sintetică, prin care unii au mai multă importanță decât ar trebui să capete vreodată într-o societate normală și la locul ei, trebuie să fie dotată cu un sistem de frânare din ce în ce mai sănătos, aproape profesional.
      Și, ce să zic…eu mă simt bine. Parcă au mai dispărut din greutăți, deși ciudat, nu știam că le am pe umeri. În sfârșit.

  • Oare sunt singurul pentru care, şi cu reţelele de socializare şi fără ele, e tot aia? Dacă sunt la o băută, beau. Dacă sunt la un fotbal, joc fotbal. Dacă vreau să mă uit la un film, aia fac. Dacă vreau să stau pe Facebook, aia fac. Greu mai delimitează oamenii între ele în ziua de azi. :)

    • Nu neapărat de delimitare este vorba, cât despre acaparare. Căci, desigur, cum spui și tu, când a fost de fotbal, a fost fotbal, când a fost de băut, s-a băut, și tot așa. Problema este că există oameni care nu-și mai dau seama când le este furată o parte din viață și când anumite lucruri nu mai sunt utile. Iar în cazul meu am făcut pasul acesta exact când puteam să pierd cumva controlul. De aceea pot să-l consider un experiment prin care am trecut și din care eu am învățat lucruri noi. Altfel, iată, am răspuns la întrebări ale unor oameni care nu-și dau seama, din ce înțeleg, cum de se poate fără. Păi…se poate :) Și încă bine :)

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: