Un profund cancer moral

Întâi… faptele.

Acum câteva zile am lucrat de-acasă. Mai fac asta din când în când, recunosc, în ultima vreme chiar foarte des. Oboseala cronică pe care o resimt, ca și presiunea și tensiunea pe care le duc zi de zi cu mine mă fac să nu vreau să mai pierd și cele aproximativ 3-4 ore pe drum, ore care-s și ele încărcate de tot ce poate fi mai neplăcut.

Așa că pe la prânz, cam când ne vine nouă comanda de mâncare la serviciu, am ieșit să-mi iau ceva frumos de la fast-food-ul de peste drum. Șaorma, kebab, șnițel la chiflă, nu neapărat cu carne și cu de toate, dar ceva să placă la toată lumea.

Cum ies din scară, pe aleea de lângă bloc, dau de o doamnă în genunchi și cu ceva sânge în jurul ei. Mno, fuga la ea, ridicat de jos, părea amețită, nu se ținea bine pe picioare. O pun să stea pe locul de la scară pe care se poate sta. Mi-a spus că a dat cu capul în aerul condiționat și că s-a trezit jos. Mă uit, da, la parter este montat un aer condiționat chiar la nivelul capului, asta trecând de țeava aia care desparte aleea în două și-n care am intrat într-o noapte cu burta. Doamna prezenta, din prima mea constatare, o rană de 10 spre 15 cm, care sângera abundent și spunea la modul repetat, speriată, că se simte amețită. O rană urâtă, am apreciat eu, am avut capul spart, am văzut capete sparte, ei, rana aia nu era tocmai distractivă. Mno, bine, până la urmă nimic deosebit, dar avea nevoie de îngrijiri. Nu-mi puneam problema unor traume mai serioase, nu era cazul. Zic să chem Salvarea. Dar mi-amintesc că la doi pași de blocul meu am o policlinică. Hai să mergem acolo.

Proastă decizie am luat.

Ajung la policlinică. De la prima cameră de primire sunt trimis la a doua. La a doua, mai multe persoane așteptând și patru sau cinci doamne reprezentând personalul medical, toate învârtind ceva hârtii pe-acolo, de parcă medicina se face cu hârtii, futu-i medicina mă-sii! Le-o arăt pe doamnă, le spun ce are și le rog să aibă puțin grijă de ea.

Una dintre stimatele slujitoare ale medicinii române îmi spune pe un ton țâfnos că nu are ce face, nu are pansamente sterile. Îi spun că ok, se găsește niște vată și spirt, poate, și o mână de medic, că dacă știam că-i așa o urcam pe doamna respectivă la mine-n casă și-o curățam eu cât puteam și încercam să opresc și hemoragia. Mi se răspunde la fel de țâfnos că poate nu am înțeles, nu sunt pansamente sterile și că doamna trebuie să meargă la spital, că poate are nevoie și de un RMN. Știți deja că RMN-ul la noi în țară este ceva la care are acces toată lumea și că primul lucru când intri în spital este să te pună la RMN, da, da, e ca un fel de Biseptol, așa. Îi explic bipedei din dotarea medicinei române că nu cred să fie nevoie de RMN și că, dacă tot suntem aici, să cheme o Salvare pentru că una este să o chem eu și alta este să o cheme medicul. La care ea îmi spune că nici asta nu poate face și că, țineți-vă bine, Salvarea o cheamă clientul.

Clientul, nene! Da? Salvarea e un fel de Leone, așa. Sau Pelicanul.

Am plecat de-acolo rostind cea mai lungă înșiruire de înjurături din viața mea, toate conținând referiri la diverse rude, diverse organe sexuale și diverse permutări care se pot face între toate acestea. Vă dau cuvântul meu de onoare că-mi curgeau pulile din gură cu un flow asemănător cu cel al lui Eminem și le găseam de fiecare dată diferite noi metode prin care pot fi utilizate.

Am dus-o pe doamnă până-n parc, unde mi-a spus că urma să se vadă cu cineva și m-a rugat, dacă pot, să o însoțesc până acolo. Am făcut asta. Am vorbit și cu domnul cu care s-a văzut, rana începuse să nu mai sângereze, dar l-am sfătuit să cheme Salvarea sau să meargă la spital în speranța că undeva, cineva, într-o realitate paralelă… pentru că asta din România nu se pune, se va îngriji de rana ei printr-o amărâtă de curățare și ceva copci.

Nu puteam să-mi bag eu mâinile în capul ei, am făcut ce-am putut, am ridicat-o, am dus-o de braț la policlinică, i-am șters fața de sânge cât acesta a continuat să curgă la modul serios. Dar, recunosc, așa cum am spus, mai bine o duceam dracului sus, luam sticla de spirt și vata pe care le aveam în casă și mă ocupam personal de ea, atât cât puteam și știam eu că pot să fac. Pentru că ajuns pe mâna sistemului medical românesc, de data asta nu pentru mine, doamne ajută, Arsenie Boca fie cu mine, am constatat că acesta pare a fi capabil de un singur lucru: să constate decesul pacientului. Ghinion, atât i-a fost!

Îmi este teamă de ziua de mâine. De ziua când voi avea eu nevoie de medic, sau soția mea, sau oricare dintre cei dragi. Am avut emoții când a născut sora mea, infecțiile spitalicești nu-s chiar necunoscute prin spitalele noastre, am trăit în tensiune până am auzit că totul este bine și că vine acasă sănătoasă, și ea și cel mic, la fel cum au intrat în spital. Am avut emoții pentru fiecare cunoscut care s-a ciocnit de sistemul medical, emoțiile astea începând cu data de 30 octombrie 2015, dată la care am constatat cum poate România ucide cu grație. Acum am depășit emoțiile. De la incidentul de mai sus, pe care vi l-am povestit, nu mai am emoții. De la incidentul de mai sus mă cac pe mine de frică.

Am priceput că suntem profund bolnavi. Și nu pentru că sistemul sanitar este la pământ și reprezintă de multe ori o amenințare la adresa pacientului mai mare chiar decât reprezintă însăși afecțiunea de care suferă acesta. Am priceput că suntem profund bolnavi prin umanitatea care ne-a părăsit, prin empatia care a emigrat, prin sufletul care s-a strâns, prin dezinteresul cu care navigăm în tot ceea ce avem sau facem. Nația asta este bolnavă. E un cancer. Suntem în metastază, nu mai reușim să recunoaștem și să acceptăm nevoia. Pentru că în ciuda faptului că rana aceea, poate banală, nu reprezenta un pericol la adresa vieții, femeia aceea avea cu adevărat nevoie de un mic ajutor. Și i s-a refuzat. Pentru că ea, pentru cadrele medicale, nu era un om în nevoie. Ea era un client.

Nu sunt un copil, știu foarte bine că medicina de afară este și ea pe bani, și pe bani mult mai mulți decât dăm noi pe aici.

Numai că afară, acolo afară, oamenii măcar nu și-au pierdut umanitatea chiar dacă folosesc o casă de marcat mai mare.

Noapte bună, România, oriunde vei fi fiind. Sau orice vei mai fi fiind.

Profundul cancer moral prin care treci este, din nefericire, mai agresiv decât orice formă fizică de cancer, așa că-ți urez baftă. Pariul meu, însă, din nefericire, este că n-o mai duci mult.

Comments 4

  • De ce nu te muți din România? Serios, face bine la sănătate :)

    • În mod cert, este cel mai bun medicament posibil. Când am un contract clar și cert am să plec cu primul autocar. Altfel nu risc, nu dau totul pe pasărea de pe gard. Testăm, discutăm, dăm interviuri, vedem de unde iese.

  • anu’ trecut m-am certat şi eu cu un aparat de aer condiţionat. da’ am avut noroc că am păţit asta fix cu un aparat de pe blocul dentistei de la care plecam, m-am întors la ea şi m-a oblojit :)

    • Pana mea, ăsta este nou în zonă. Cumva am noroc că a fost așa, la cât de căscat sunt de o vreme aveam toate șansele să-l inaugurez eu :))

Dialogăm? :)

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: