The Irishman (2019)

Am decis să acord ceva mai multe rânduri respectivei pelicule pentru că na, s-a tot discutat despre ea și parcă nu puteam expedia lucrurile în trei rânduri, cât vorbesc eu de obicei despre ce văd sau ce ascult. Recunosc, chiar și când aștern aceste rânduri mi-e greu să știu de unde să încep și unde să termin. Am să le iau însă pe rând, poate ajung la capăt.

Am să încep cu ceea ce m-a impresionat din filmografia lui Scorsese, una pe care nu am văzut-o integral. Este vorba despre GoodfellasThe color of moneyCasino și Shutter Island.

Mean streets era prea neprelucrat. Raging bull nu mi s-a părut a se concentra pe ce trebuie. Taxi driver mi-a părut mereu mult prea ridicat în slăvi pentru ceea ce este. Cape Fear a fost așa și așa, probabil era foarte bun când de-abia descoperisem că există și altceva în afară de ce rula la cinema, zilele alea nebune cu zeci de casete video închiriate. Gangs of New York putea fi mai mult decât este dacă nu o lua razna cu credibilitatea unor scene.

În rest, din ce am văzut, nu am ce să amintesc. Nu, nu am văzut The departed și nici The wolf of Wall Street. Ca să se știe, zic.

Așadar, în materie de filme cu mafioți, mai ales după ce am văzut acest The Irishman, am constatat din nou că tot ce s-a făcut mai bun pe zona asta, chiar dacă Scorsese a semnat Casino, nu-i aparține, mă refer la topul meu 3 în materie. The Godfather este al lui Francis Ford Coppola. Scarface este al lui Brian De Palma. Once upon a time in America este al lui Sergio Leone.

Și mai rețineți două lucruri.

Primul este că pe Sergio Leone îl știm mai ales pentru spaghetti western-uri. În trei dintre cele mai mari (A fistful of dollars, For a few dollars more și The good, the bad and the ugly) l-a folosit la maximum pe Clint Eastwood, în al patrulea cel mai mare (Once upon a time in the west) a apelat la Henry Fonda, secondat de Charles Bronson. Și i-au ieșit de minune chestiile astea, deci este un regizor care-i departe de ideea de Mică Italie, Mafie și alte alea, el e pe alte zone. El e cu facerea cealaltă a Americii, nu cu asta de care discutăm aici.

Al doilea este că De Palma, Coppola și Leone au folosit la maximum în filmele amintite mai sus (mă refer la alea legate de Mafie) exact adunătura de oameni pe care Scorsese a avut-o acum la îndemână. De Niro. Pacino. Pesci. Keitel. Mă rog, Keitel nu contează aici, dar asta mai încolo. Cei trei au reușit mai bine cu ei decât a reușit Scorsese. Desigur, se mai poate lua în calcul vârsta. Numai că nu neapărat, vorbim și despre asta mai încolo.

Și-acum… mână, birjar.

În materie de joc trebuie să spun că singurul care mi-a spus cu adevărat ceva este Al Pacino. Este singurul care a jucat. Mai mult, și-a păstrat și capacitatea discursurilor care se doresc magistrale, dar de data asta scrise prost, dar tot a scos ce trebuie din ele. Keitel nu trebuia să spună multe, a făcut pe momâia. Pesci e în zona lui, dar departe de a se regăsi, parcă joacă din albumul cu poze, ăla din liceu. De Niro, ei, joacă prost, așa cum joacă de ani de zile, singura clipă în care și-a adus aminte de ceea ce poate face este cea în care a sunat-o la telefon pe soția lui Hoffa (Pacino) după ce acesta murise. Acolo da, este magistral. Restul de actori nu sunt de pus la socoteală. Și, la dracu’, ce caută Ray Romano în așa ceva??? Și de ce???

Și să ne înțelegem bine. Al Pacino nu este genial. Este doar peste toți ceilalți și atât, te face să te uiți la el și să-l scoți din mulțime. Are 79 de ani, din ce știu. Ei bine, dintre ăia aș spune că este singurul care mai are ce să caute în cinematografie. Care pare chemat să mai stea pe aici, prin ea.

Scenariul este așa cum este. Nici mai bun, nici mai rău. Probabil el însuși o mare problemă din a scoate un film decent din chestia asta. Se putea mai bine. Se putea mai scurt. Sunt scene care durează cu 10 minute peste 10 secunde, cât trebuiau de fapt să dureze. Lucruri repetitive, forțate, care doresc să îngroașe ceva. Și reușesc. Reușesc să îngroașe inutilitatea. Mafioții ăia nu-și vorbeau de o mie de ori. Nu stăteau 10 minute să admire nu știu ce. Nu trimiteau 30 de ștafete să discute între două persoane, că nu discutăm de Poșta Română. Nu căutau nici căcat și nici aur acolo unde nu era. Nu aveau timp de așa ceva. Lucrurile acolo se terminau repede. Procesele de conștiință pe care insistă Scorsese? Să fim serioși, dacă ar fi existat, atunci America era azi încă la stadiul de schimb de mărgele sau ceva.

Sunt 3 ore și jumătate practic irosite. Irosite pe ceva ce putea să fie scurt, concentrat, la obiect, așa cum te aștepți să fie când vine vorba de Mafie. Ăia te omoară sau te lasă viu, fără 150 de dialoguri pentru asta. Desigur, evoluția personajului principal este de urmărit, pune ceva probleme și întrebări, doar că ăla este jucat de De Niro și omul îl ratează, din punctul meu de vedere. Un film de o oră și trei sferturi era perfect, la ăla chiar aveam de ce să ne închinăm. Acum sunt extrem de fericit că am Netflix. Să văd așa ceva la cinema, să stau pe scaun silit de împrejurări, fără să pot face o pauză de țigară sau de cafea, în zgomot de floricele și nachos, ei bine, asta ar fi fost un chin. Și filmul, din nefericire, nu-și merită efortul ăsta. Nici uman, nici financiar.

Acum, chestia aia cu ei întineriți. Este horror. Nasol să vezi cum De Niro poate ajunge să semene cu Christopher Walken, sau ceva. Groaznic. E ok, probabil atât poate tehnologia în ziua de azi (e oricum departe), plus machiajul, dar eu nu mă pot închina la așa ceva. Am văzut jucând niște statui de ceară. Pe alocuri a fost chiar grețos, de natural nu mai vorbesc, naturalul fiind ceva care contează enorm într-un film. Nope, o glumă sinistră. Bine că nu mai trăiește Sergiu Nicolaescu, cine știe cum aveam bani pentru asta și vedeam că după toate efectele alea (și machiaj) ajunge să semene cu Marin Moraru. Merci, poate altădată. Sau poate deloc.

Nu știu care este situația filmului când vine vorba de premiile Oscar. Nu m-am interesat dacă poate sau nu fi luat în seamă, dacă este eligibil. Dar dacă filmul ăsta se va umple de Oscar-uri, atunci avem o problemă. Nici măcar Al Pacino nu merită unul. Despre De Niro nici nu mai vorbesc, iar Pesci nu cred că se poate apropia de așa ceva. După ce am văzut minunea asta mi s-a făcut dor să revăd Joker. Ca să văd ceva. Ca să văd un actor. Ca să văd un joc. Sau, de ce nu, The dresser. Bătrâni, poate chiar mai bătrâni decât ăștia de aici, Anthony Hopkins și Ian McKellen fac o piesă de teatru într-un film care-i o piesă de teatru. Asta apropo de ce mai pot ăștia mai în vârstă. Sau de cine mai poate când este în vârstă.

Pe scurt, o cruntă deziluzie, mai din toate punctele de vedere. Și lungă, asta-i poate cea mai gravă treabă, că a fost lungă, infinit mai lungă decât trebuia să fie. Bine, nici Scorsese nu mai este pe vremea sa, probabil că are și el apucăturile lui de bărânețe, dar aș spune că a cam exagerat.

Na, la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Am așteptat, am așteptat, am așteptat.

Am așteptat degeaba.

IMDB

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.