The Dresser (2015)

Căutam să văd un film înainte de marea finală a Europeanului lui pește marinat. Inițial am zis să fie Independence Day II, ca să văd ce porcărie le-a mai dat prin cap, dar din motive legate de calitate execrabilă am ajuns la The Dresser. Așa că de la bucurie și relaxare am trecut la agonie și tensiune. Dar a meritat.

Sunt câteva lucruri de care trebuie să țineți cont când vă apucați de acest film.

Primul și poate cel mai important, este static. Nu are acțiune. Bine, are, dar nu e din genul ăleia pentru care mergeți la mall. N-apare Daniel Craig să salveze onoarea și să mai pocnească vreo parașută mică și nici Antonio Banderas să-i vâneze pe băieții răi. Nimic din The Dresser nu este legat de ideea de blockbuster.

Al doilea, ăsta nu este film, este o piesă de teatru filmată. O piesă de teatru în interiorul căreia se joacă alte două piese de teatru, cea de pe scenă și cea din oameni. Dacă ați auzit vreodată de Shakespeare și știți cine este și că nu a jucat la City, atunci fiți pregătiți să-l vedeți peste tot. În oameni, în replici, în modul în care este aranjată cabina, în modul în care se deplasează actorii… peste tot. Practic nu este nimic fără Shakespeare în filmul ăsta, pardon piesa.

Al treilea… o să fie nevoie de răbdare și de ceva creier ca să terminați filmul. Pe măsură ce drama fiecărui ptotagonist se complică apar elemente care trebuie legate de ei, între ei, de Shakespeare, de o viață departe și aproape în același timp de măreție, de un război care atârnă crucial deasupra capetelor fiecăruia și de multe, multe altele.

Fiecare frază mi s-a părut un deliciu. Tot filmul sau ce-o fi el mi s-a părut un deliciu într-o epocă dominată de rahaturile ieftine și accesibile cu care suntem înconjurați de peste tot. M-am bucurat ca un copil de faptul că undeva… cineva s-a decis să facă și un lucru serios. Și chiar serios a ieșit.

Iar Anthony Hopkins și Ian McKellen sunt dintr-o cu totul altă lume. Una care probabil nu mai are mult și va pleca de tot, iar în locul ei nu avem ce pune. Lor li se alătură Emily Watson, și ea într-un rol de excepție, jucând cu o forță și intensitate care mi-au amintit de Helena Bonham Carter. Cred că s-ar fi potrivit și ea fără probleme aici, dar Emily se descurcă absolut admirabil, iar când îi ai pe ăia doi lângă tine și mai și joacă lucrurile alea învățate pe scenă aș spune că asta nu este chiar o sarcină ușoară.

Vă recomand minunea asta și cred că nu trebuie să lipsească din cultura generală a unui îndrăgostit de lucruri bune.

IMDB

Add Comment

Required fields are marked *. Your email address will not be published.