The Beauty and The Beat – ritmul, peste frumusete

Tarja Turunen si Mike Terrana au urcat pe scena de la Sala Palatului pentru ceea ce s-a dovedit a fi un spectacol de succes. Iar asta a spus ca prin cotloanele acestei tari mai sunt persoane care tin la muzica si, in acelasi timp, cunosc muzica, pentru ca “The Beauty and The Beat” nu a vorbit in prima instanta despre rock, ci despre muzica clasica. Iar sa ajungi sa vezi tineri de 20 de ani care dau din cap pe orchestra simfonica… e ceva.

Tarja Turunen este aceeasi prezenta consistenta, radiind a muzica, manuind fantastic atat extraordinarul talent de care dispune, cat si publicul. Am mai spus, mi-e foarte greu sa-mi aduc aminte de vreun artist care sa se descurce la fel de bine cu audienta precum o face Tarja. Este de ajuns un gest sau un zambet si oamenii din fata i se pun la picioare. In ceea ce priveste vocea, Tarja ofera fara probleme lectii mai tuturor vocalistelor itite in muzica rock, inclusiv celor doua inlocuitoare care au urmat-o la Nightwish. Folosindu-se de ceva mai putin spectacol decat cel facut la unul din concertele sale obisnuite, Tarja a gasit calea prin care sa-si trimita bucatile muzicale interpretate direct in sufletul celor prezenti in Sala Palatului. O sala aproape plina, pe care m-am bucurat sa o vad asa. Iar la “I Walk Alone”, pentru ca si aceasta piesa a facut parte din recitalul sau, a ridicat pur si simplu publicul in picioare, si nu va pot reda cum a sunat totul cu acea orchestratie. A fost ca din alta lume, ca dintr-o alta dimensiune muzicala pe care de-abia acum o intelegem mai bine. Iar Tarja, pentru fiecare partitura pe care a interpretat-o acolo, a demonstrat ca “intra” pur si simplu in ea. A simtit fiecare nota, a interpretat totul la perfectie, a demonstrat prin mimica fetei ca traieste in ea fiecare lucru care o determina si ca fiecare interpretare erupe din acel suflet care macereaza muzica de care este legata.

Mike Terrana este un baterist pe care nu este cazul sa-l mai prezentam. Daca m-as apuca sa notez toate colaborarile pe care le-a avut as intinde randuri bune, si nu este cazul. Ce este de spus este faptul ca daca unii il considera pe Mike Portnoy un fel de Dumnezeu al instrumentului, atunci pana la el te mananca sfintii, iar Mike Terrana este unul din ei. Practic, show-ul de aseara as spune ca merge fara probleme la Mike Terrana. Pentru ca Mike a sarit din conventionalul evenimentului, impus de stilul abordat, si a transformat totul intr-o joaca de copil, intr-un spectacol numai al lui pe care l-a trait, jucat si livrat cu naturaletea unui nou-nascut. Inainte de a rupe tobele pe o tema clasica de-a lui Mozart, a venit imbracat exact in…Amadeus, oferind apoi momentului respectiv putin din filmul pe care Milos Forman l-a facut despre Mozart. Un Mozart aproape bufonic, dar genial, asa cum a fost si Terrana la tobe in acele clipe. Neasteptat a fost si momentul in care Terrana a preluat microfonul, iar Tarja tobele. Si a ales o piesa pe care eu o consider extrem de grea, “Fly me to the moon” a marelui Frank Sinatra, intitulata in original “In other words”. Ei bine, daca lui Mike Terrana nu i se oferea talentul incredibil pentru setul de tobe, atunci ar fi facut cariera in fata microfonului.

Cateva cuvinte despre show, in general. Prima sa parte mi s-a parut rupta, neoferind prea multe posibilitati de a gasi un liant intre cele doua personaje care au alcatuit spectacolul. As spune ca am avut chiar probleme in a gasi o legatura intre prestatiile separate ale Tarjei si a lui Terrana, in afara muzicii clasice despre care se discuta, la general. In schimb, partea a doua a pus lucrurile la punct, iar prezenta concomitenta a celor doi pe scena a lamurit ce era de lamurit. Probabil ca asa au imaginat totul, cu momente separate pentru fiecare dintre ei si apoi cu o colaborare care pune sarea si piperul acolo unde este nevoie de ele.

O runda mare de aplauze si pentru Orchestra Simfonica Bucuresti despre care, ca amator de muzica clasica, as putea spune ca este una dintre cele mai bune pe care le-am ascultat, sau aflata intr-una din serile in care i-a iesit absolut totul. Sub conducerea lui Benoit Fromanger (aici nu sunt sigur, dar din ce stiu el este cel care ii da tonul), Orchestra Simfonica Bucuresti a dus practic greul acestui spectacol, pentru ca ea a fost cea de la care cei doi protagonisti ai “The Beauty and The Beat” au primit sustinerea de care aveau nevoie. Cum pe 13 mai, tot la Sala Palatului, respectiva orchestra va interpreta din The Beatles, as spune ca merita sa faceti un drum si sa-i vedeti la lucru. Sunt oameni dedicati misiunii lor si care, asa cum anuntau si la conferinta de presa a evenimentului, cauta modalitati prin care sa faca lucrurile “altfel”. Si aseara au dovedit ca au perfecta dreptate, lucrurile se pot face si altfel, ramanand la fel de atragatoare si de valoroase in fata timpului.

Din punct de vedere al organizarii nu as spune ca am vazut sa existe probleme. Phoenix Entertainment sunt o garantie a lucrurilor bune, in ciuda problemelor care mai apar, si sunt de laudat atat pentru modul in care le-au iesit toate aranjamentele la acest concert, cat si pentru faptul ca au adus la Bucuresti ceva deosebit, total iesit din sfera “normalului” cu care suntem obisnuiti pe acest segment muzical. Sper ca pe viitor sa ne ofere si alte surprize, mai ales ca se pare ca si lor le plac.

Cine nu reuseste insa sa creasca este firma de paza NEI Guard. V-am spus deja ca la concertul Paul Gilbert din Hard Rock Cafe aproape ca nu am fost lasat sa intru pentru ca stimatul domn de la NEI nu reusea sa faca diferenta intre jurnalist de presa scrisa si fotograf. Atunci am fost ajutat de o domnisoara extrem de amabila de la Phoenix Entertainment, care i-a spus individului ca “este ok, este pe lista mea de invitati”, ca sa nu mai chinuie saracul sa afle care-i treaba cu presa, lucru care l-a multumit pe deplin, concluzionand el ca “aaa, atunci asa spuneti”.

Ei bine, de data asta am avut trei momente deosebite cu NEI Guard. Let me entertain you, cum spune Robin Williams.

Primul, la acreditare. Un birou pus imediat la usa care permite acccesul presei. Aceeasi domnisoara de la Phoenix Entertainment ma recunoaste, ca doar ne vedem de fiecare data pe baricade. Fac un pas in stanga in asteptatea acreditarii, cat sa ii permit si celuilalt om care intrase cu mine sa se apropie si sa-si declare identitatea, pentru a obtine acreditarea. Individul de la NEI Guard sare si imi spune ca trebuie sa stau in fata biroului, ca orice alt om, nu pe lateral. Trecand de intentia mea de a face bine si spatiu si altora, trebuie spus ca intre “in fata” si “in lateral” erau 5 cm pe care oricum nu trecea nimeni, pentru ca el era acolo. Aceeasi amabila domnisoara de la Phoenix mi-a facut semn sa trec peste grosolania momentului si sa las lucrurile asa. Am inteles-o si nu am luat in seama nici formularea “ai bricheta la tine?”, semn ca eu si individul pe care nu-l vazusem vreodata anterior avem o istorie comuna pe care o impartasim prin adresare directa.

Al doilea moment, cand am iesit afara sa fumez. Nu aveam bricheta de la mine, asa ca l-am rugat tot pe unul dintre cei de la Phoenix sa-mi dea un foc de la brichetele probabil lasate de altii la intrare. Fumez eu linistit si dau sa intru inapoi. Domnul de la NEI Guard, de data asta altul decat cel din primul tablou, a sarit imediat pe mine: “ai bricheta pe tine?”. Clar, si cu acest domn ma cunosteam. Interesanta a fost insa escaladarea problemei cu bricheta: de la bricheta “la mine”, ajunsesem sa am bricheta “pe mine”. Dupa fraza asta am decis ca pe viitor sa merg la un specialist si sa-mi evaluez energiile. Daca bricheta este pe mine, e clar ca eu pot face lucruri de care nu stiam. Magnetism, nu alta.

Al treilea moment este demential si vine direct din concert. Trei spectatori s-au adunat in fata scenei, dand publicului putina culoare. Adica miscandu-se, ceea ce restul salii nu facea, pentru ca prefera scaunele. Trei pustani, dintre care unul incepuse sa-si agite frenetic pletele pe ceea ce se interpreta pe scena. Domnii de la NEI Guard l-au avertizat vizibil, na, era reactionar, dupa care, vazand ca lucrurile continua, i-au scos pe toti trei din sala. Deci acelor oameni le-a fost refuzat dreptul de a se manifesta, mai ales de-a se manifesta pasnic. Sa va spun pe ce-si agita pletele acel om? Va spun: “Cavalleria rusticana” a lui Pietro Mascagni, interpretata magistral la tobe de Mike Terrana.

Concluzia: Daca cei de la NEI Guard nu sunt capabili sa inteleaga misiunea lor, ar trebui categoric schimbati, pentru ca un astfel de comportament agresiv si departe de orice normalitate si ratiune nu lezeaza doar imaginea unui spectacol, ci si placerea de a participa a platitorului de bilete. E chiar pacat ca ele sa fie stricate de asemenea atitudini.

Nu uitati insa ca Tarja si Mike vor reveni la anul viitor la Bucuresti, pe 16 octombrie 2014, in turneul de promovare al noului album. Daca i-ati scapat pana acum, aveti grija sa n-o faceti si anul viitor, mai ales ca v-am anuntat din timp.

BogDan

Cronica, aici.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.