Testament, Soulfly, Slayer, Sepultura, Overkill

Testament – Formation of damnation (2008)

Nu am foarte multe de spus despre producţia de an 2008 a celor de la Testament. Era o vreme când muzica lor “mergea”, asta însemnând că era undeva în logica lucrurilor, dar fără să ne dea pe spate. Acum, să vezi că lucrurile nu s-au schimbat şi că trupa este cantonată în acelaşi loc, parcă nu mai este deloc distractiv. Ca multe alte trupe, nici Testament nu reuşeşte să treacă de istoria pe care o are în spate, deşi aceasta ar putea fi rezumată, dacă ar fi să fiu rău, la faptul că multe lume îi ştia drept “trupa care semăna cu Metallica”. Acelaşi sound, aceleaşi idei, iar pentru fanii formaţiei cred că este deosebit de greu să-şi reasculte idolii la nivelul anilor trecuţi. Păcat, pentru că se putea mai mult. Însă avem parte de un alt album, cântat în aceeaşi cheie, fără virtuţi de compoziţie foarte mari, fără inventivitate şi, ceea ce este puţin mai grav, fără prea mult suflet pus pe partituri. Cel puţin mie aşa mi s-a părut.

Soulfly – The dark ages (2005)

Un album ceva mai vechi, dar cred că nu face deloc notă discrepantă cu celelalte produse ale trupei. Un Max Cavalera care mi se pare ieşit din orice formă, unul care nu mai are inventivitatea de pe vremea când ducea Sepultura pe braţe, şi un chitarist de geniu, Marc Rizzo, despre care am mai vorbit şi care reuşeşte să salveze câte ceva din ideile banale ale liderului. Ori de câte ori am ascultat Soulfly, am avut senzaţia unui experiment eşuat, plecat dintr-o trupă care a spus metalului mai mult decât au reuşit multe altele, dar care nu are cum să fie perpetuat pentru că pe parcela respectivă s-a cam spus tot. Rămânem doar cu agresivitatea fenomenală şi cu tehnicitatea aparte a unor părţi de chitară, de ambele fiind responsabil cel pomenit mai sus, probabil marea găselniţă a lui Max. Fără Rizzo, Soulfly nu ar conta, aşa că putem considera acest album ca fiind unul de autor, deşi Rizzo are producţiile sale solo care merită toată atenţia.

Slayer – Christ illusion (2006)

Deşi nu am fost niciodată un fan Slayer, trebuie să spun că acest album al americanilor mi-a plăcut. Nu l-am diferenţiat foarte mult de celelalte, fiind cam la fel de agresiv şi rapid, dar “Christ illusion” aduce un aer nou, cam ceea ce aştept de la fiecare trupă mai veche ce ţine morţiş să apară pe piaţă. Slayer cântă bine, o combinaţie de heavy-metal şi thrash, executată rapid, cu furie, ca la carte, genul de album pe care dacă l-ai avea în maşină ai cam uita de regulile de circulaţie şi de limitele de viteză. Cred că pot spune că Slayer a adunat aici tot ceea ce o compune şi certifică, albumul putând fi considerat fără probleme un fel de culegere de muzică din tot ceea ce au făcut încă de la prima lor apariţie pe piaţă. Acum, se poate cădea uşor în extrema cealaltă, din punctul de vedere al căreia se poate spune că lipsesc nişte riff-uri, acelea pe care le-am ascultat cu plăcere în “God hates us all”. Nu-i nimic, se descurcă şi fără ele. Dacă este nevoie de ceva energie prin casă şi de muzici mai aparte, atunci “Christ illusion” nu poate fi deloc o alegere rea.

Sepultura – Dante XXI (2006)

Aşa cum poate sugera numele, albumul celor de la Sepultura este un concept bazat pe “Infernul” lui Dante Alighieri, cu piese inspirate din fiecare parte a acestuia. La prima vedere, o încercare demnă de toată lauda, mai ales că Alighieri este o piatră de hotar pentru oricine se loveşte de el. Una peste alta, este ultimul album cu Igor Cavalera în spatele tobelor, pentru că acesta a decis imediat după apariţia sa să părăsească trupa. Explicaţia este simplă, “Dante XXI” a avut ceva vânzări doar în Brazilia şi Cipru. Ceea ce spune totul despre o muzică îmbătrânită, despre o concepţie rămasă şi ea la stadiul zilelor bune ale formaţiei, lucru care se vede cu ochiul liber. Pe deasupra, dacă Max are cât de cât norocul numit Marc Rizzo, Sepultura nu are cum să propună un chitarist la fel de valoros, deşi Kisser este departe de a fi un începător. Trebuie să ne obişnuim, dacă mai era cazul, să înţelegem că unele trupe chiar nu mai au benzină.

Overkill – ReliXIV (2005)

Cu siguranţă că şi vremea celor de la Overkill a trecut, aşa cum au trecut multe vremuri pentru multe trupe. Din nefericire, trebuie să spun că sunt dezamăgit şi de acest produs muzical, la fel ca de multe altele ascultate în ultima vreme. Aceleaşi probleme ca şi pe la trupele de mai sus, legate mai ales de inventivitate. Care nu există. Mi-e foarte greu ca în 2008 să aud aceeaşi muzică de pe vremea lui “The years of decay”, mai ales când sunt conştient că au trecut aproape 20 de ani de atunci. Pentru 1989 acest album era unul perfect, care ar fi bălăngănit coama oricărui rocker decent. Pentru 2008, el nu este altceva decât un lucru repetitiv, cantonat în aceleaşi riff-uri şi aceeaşi tehnică vocală, despre care trebuie să spun, na, că nici pe vremuri nu erau unele deosebite. Dar mergeau, mai ales dacă ne opream de la şcoală direct la tarabele cu muzici de la Romană. Bobby Ellsworth şi D.D.Verni, singurii membri din componenţa iniţială a trupei nu pot decât să ne spună că mai există dar, din nefericire, că nu fac asta cu foarte mare demnitate.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.