supărat sunt, Doamne

Dis de dimineaţă, mă hotărăsc să mă îmbarc puţin în meandrele concretului bucureştean, mai ales că nu am ce face. La doi paşi de blocul meu funcţionează o bodegă jegoasă, în care mirosul de vodcă ieftină se amestecă lesne cu cel de picioare nespălate. Şi mi-am promis de mult că am să gust atmosfera lumpenă din ea, atras de minunile pe care le văd uneori peste gard.

Cel de lângă mine, vizibil supărat, mă ia în primire de cum mă aşez. “Dai o vodcă?”. Dau, că nu am altceva de făcut. Aflu de la el că ar trebui să ajungă la serviciu, şi că de 15 ani se opreşte undeva, “să iau una mică înainte de serviciu”. Îl ajută, spune el, să se concentreze. Lucrează la fosta Uzină de Motoare Electrice Bucureşti, “la ce a mai rămas din ea, că au vândut tot”, spune el cu năduf. Este strungar, meserie în care se consideră “unul din ultimii meseriaşi pe care îi mai are ţara”.

E supărat că a ieşit Băsescu preşedinte, deşi poate asta nu este numai supărarea lui. “Ăsta nu e preşedinte, dom’le, ascultă la mine. Ăsta nu atrage fonduri europene. Geoană era bun, că ăla îi ştie pe toţi, şi putea să le ceară. Dar ăsta cui să ceară”, sintetizează el problemele Cotroceniului. “Veneau fonduri europene, ai văzut, tu nu ştii, că eşti mai tânăr, dar veneau şi de la Europa şi de la americani. Eu am luat-o pe nevastă’mea de mână şi am mers cu ea la vot. I-am spus că dacă nu votează cum îi spun eu, îi sparg capul acasă. Că de aia e femeie, să asculte”, continuă el.

Mă întreabă cu ce mă ocup. Îi spun că sunt ajutor de zidar, şi mă fericeşte. Din punctul lui de vedere, asta este o meserie bănoasă. “Hai, lasă, că ştiu. Mai bagi un material pe dreapta, mai păcăleşti clientul la preţuri, arunci un maglavalis rapid pe perete şi a ieşit scurt milionul”, spune el zâmbind. “Ce dracu, mie îmi spui? Clienţi, e plină piaţa. Are toţi case de făcut. Şi se vede după faţă că eşti şmecherit. Te descurci”. Mă ridic de la masă şi îmi iau politicos rămas bun. “Să mai vii pe aici, copilule. Mai stăm la o vorbă, mai punem ţara la cale”, zice el. Promit că am să mai vin şi mă îndrept către casă. Normal că nu am nici cel mai mic gând să mai fac aşa ceva.

În siuaţia sa sunt sute de mii de muncitori români, ca şi alte categorii sociale. Fiecare cu problemele şi neîmplinirile lui. Cu vodca lui. Problema însă nu este uşor de detectat, pentru că a devenit parte din caracterul nostru. Problema este, până la urmă, aceea că ne-am obişnuit mereu să cerem şi să stăm cu mâna întinsă. Am crezut mereu că trebuie să ni se dea, pentru că suntem români.

Singura şansă, la ora actuală, este aceea de a ne trezi din somn până nu este prea târziu. Nu mai merge să dăm un “maglavalis” pe pereţi sau să furăm la material, pentru că cei care s-au îndurat să ne ţină în braţe sunt foarte atenţi la materiale. Dacă vom continua tot aşa, singura noastră şansă va fi să căpătăm un “maglavalis” de integrare europeană, pe care îl vom merita din plin.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: