Still crazy (1998)

“God Gave Rock’n’Roll To You”. Cam aşa s-ar putea traduce acest film, folosind titlul unei piese “Kiss”. Intriga este simplă. Cu 20 de ani în urmă, “Strange Fruit” era pe val, iar renumele ei depăşea până şi puterea de a-l accepta al membrilor trupei. Destinul nu le este foarte favorabil. Unul dintre ei moare în urma unei supradoze. Celălalt dispare şi se crede şi despre el că a cedat drogurilor. Iar cel mai important concert al lor se transformă într-un coşmar, atunci când o furtună le dă peste cap planurile, arzând toată instalaţia electrică. Din acel moment, “Strange Fruit” încetează să mai existe, iar membrii ei se împrăştie în lume, fiecare purtând cu el supărări şi frustrări ce nu au cum să fie stinse.
Privit ca istorie a unei trupe, filmul nu avea cum să nu poarte amprenta regizorului său. Un veritabil profesionist, de altfel, atunci când vine vorba de aşa ceva. Pentru că Brian Gibson are la activ încercări chiar mai reuşite decât aceasta. Un film legat de viaţa Josephinei Baker. Unul legat de cea a Tinei Turner. Şi, probabil cireaşa de pe tort, unul ce redă povestea incredibilă, pe alocuri, a lui Simon Wiesenthal. Aşa că, indiferent dacă ar fi avut parte de un script slab, filmul beneficia de prezenţa regizorului potrivit.
Scriptul nu este însă unul slab. Aşa cum vă aşteptaţi, dispune de ingredientele obişnuite atunci când se pune problema unui film referitor la o trupă rock. Sex, droguri, rock, nebunie, excese şi o decădere la fel de puternică şi rapidă ca şi ascensiunea. Ingrediente cunoscute, nu? Probabil inclusiv dintr-un film ceva mai aproape de memoria noastră imediată, “Rockstar”, cel despre care toţi spun că ar fi istoria nuanţată a unei trupe de mare succes, “Judas Priest”. Doar că “Still Crazy” are ceva ce nu am descoperit în celălalt. Accentul nu este pus pe muzică, aşa cum se întâmplă la fratele ei mai mare şi mai lăudat. Nu muzica, neapărat, îi face pe componenţi să fie ei înşişi, ci apartenenţa la ceea ce, oricât de greu ar putea fi considerat astfel, este o familie. Resuscitaţi din meseriile lor, pentru că unii au reuşit şi au o viaţă liniştită şi asigurată, material vorbind, membrii vechii trupe de renume se transformă încet, pe parcursul unui turneu european, în maşinăria de trăit de pe vremuri. Pentru că, indiferent de ceea ce au făcut sau reuşit după destrămarea trupei, fiecare dintre ei este fărâmat de lipsa activităţii. Şi pentru că nici unul nu are regrete vizavi de ceea ce a fost, toţi temându-se doar de ziua de mâine. Şi mai are ceva. Suflet. La “Rockstar” nu am descoperit aşa ceva, asta dacă nu luăm în seamă povestea de dragoste ce se desfăşoară între Aniston şi Wahlberg.
Sfârşitul este mai rapid decât ne-am aştepta. Creierul trupei reapare, iţit dintr-un centru de reabilitare pe care a rămas să-l slujească după ce acesta l-a ajutat să scape de dependenţa de narcotice. Solistul vocal trece de temerile sale de amator în faţa celui ce decedase de multă vreme, cel cu care trupa cunoscuse succesul. Membrii trupei reuşesc să se adune de pe drumuri şi să pună la cale magia pentru care erau cunoscuţi.
Filmul este asezonat de muzică, nici bună, nici rea, oricum una care să te ţină în apropierea calculatorului. Piesa de final, “The Flame Still Burns” este un exemplu de cântec “catchy”, făcut să încununeze o poveste finuţă despre devotament faţă de propriul suflet, o melodie care, dacă ar fi mai dulceagă, ne-ar produce diabet, dar care nu pot spune că nu are ceva al ei care te face să o placi.
Dacă aveţi timp pentru el, mai ales că umorul unor situaţii este aproape de cel britanic, eu zic că nu aveţi ce pierde. Promit că vă veţi relaxa, şi dacă acesta este scopul principal al momentului, atunci îl puteţi considera îndeplinit. “Still Crazy” este o dramă făcută să te relaxeze. Iar pentru cei ce cred că rock’n’roll-ul înseamnă doar bani şi femei, un punct de plecare al ideii că acelaşi fenomen înseamnă şi pierderea propriului eu.
Sau, mai ales asta…

IMDB

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.