Steve Vai la Bucuresti – egocentristul de dincolo de emotii

Steve Vai face parte din acea categorie de muzicieni pentru care au fost inventate soclurile. Fie ca au fost urcati pe ele de public, fie ca au facut asta singuri pentru ca nu era nimeni pe aproape sa le conteste calitatile, ei sclipesc in soare atragand fara foarte mari eforturi multimea de curiosi care vor sa-i priveasca.

Publicul a umplut Sala Palatului, este drept, nu la nivelul la care a fost umpluta de Voltaj, dar suficient cat sa putem spune ca era plina. Am zarit cu coada ochiului si cate ceva din crema muzicienilor romani, adunati sa vada cum se comporta la lucru unul dintre cele mai mari nume cand vine vorba de instrumentul care ne este drag tuturor. Au fost pe acolo Dan Bittman, Valter Popa, Romeo Dediu, Costi Sandu si lista poate continua, mai ales ca nu am avut cum sa-i descopar pe toti. Frumos, as spune, artisti pentru artist.

Organizarea nu a pus probleme, totul fiind ca la carte. Sala Palatului, alaturi de Silver Church, este una dintre putinele locatii bucurestene pe care o consider gata sa gazduiasca evenimente fara probleme din punct de vedere al organizarii. Nici paza nu a avut cu ce sa se confrunte, de vreme ce lumea sosita acolo a venit sa se bucure de o muzica mai aparte si de o interpretare pe care o banuia ca fiind cel putin deosebita.

Evenimentul a fost deschis de Beverly McClellan, finalista concursului american “The Voice”, concurs asemanator cu cele pe care le avem si noi pe aici, dar cu o mare diferenta fata de ale noastre: acolo chiar se apreciaza talentul. Iar Beverly a urcat pe scena cu variante inedite ale unor piese pe care le cunosteam, cu o voce pentru care nu ai termen de comparatie si cu un aranjament muzical in esenta acustic, mergand spre blues. Daca la “Long train running” al celor de la Doobie Brothers am fost fascinat de varianta de interpretare aleasa, la ultima piesa am incremenit. Beverly McClellan a executat ca la carte “Purple rain”, aici parasindu-si chitara si prestand la clape, in ceea ce cred ca pot numi ca fiind momentul cu cea mai mare incarcatura emotionala a serii. Pentru cine nu a fost aseara acolo nu am cum sa-l explic. Dar a fost dintr-o alta lume, dintr-una in care talentul are sanse sa reuseasca, dovada ca-l insoteste pe Steve Vai in turneu. Pacat doar ca acele 15 minute destinate ei s-au scurs foarte repede. Mi-ar placea sa o revad, poate intr-un concert doar al ei, dar sunt constient ca acest lucru este foarte greu de vreme ce numele ei este destul de putin cunoscut publicului roman si probabil ca nu ar reprezenta o reteta financiara care sa indemne la un asemenea efort.

Si pauza. Si tigara. Si urma Vai.

Si Vai urca pe scena. Cu pantaloni colorati fluturand in vant, incepe inca de la primele acorduri sa ne arate ca pentru el chitara nu are secrete. Miscarile sale, vadit studiate, amintesc de balet. Uneori se misca in ritmuri pe care nu le cunosc si pe care nici ceea ce ce se aude din chitara lui nu le cunoaste. Steve Vai pare a fi un spectacol complet. Muzica sa, un amalgam de stiluri executat cu o virtuozitate care nu se mai poate intalni, pleaca spre spectatorii din Sala Palatului. Si asa a fost pe tot parcursul concertului. Parcurs pe care Steve Vai si-a schimbat hainele de vreo trei ori, daca nu de patru, ca deja obosisem sa mai numar. N-am vazut rostul, dar na, face parte din viziunea artistului si nu am cum sa contest asta. Altfel, Vai poate canta la chitara in orice pozitie, cu orice parte a corpului, iar aceasta scoate sunete care in mod normal nu as accepta ca pot iesi din ea. Nu, nu glumesc, si eu pun mana pe chitara, dar ceea ce am auzit aseara ca iese din instrumentul lui Vai nu este ceva de care sa fi avut cunostinta ca se poate, pana acum. Culmea este ca acele sunete sunt aduse la iveala cu o usurinta care la inceput te mira, dar apoi ajunge sa te sperie. Pentru ca pare dintr-o alta lume sa auzi asa ceva, dintr-o lume necunoscuta naturii umane.

Trupa alaturi de care canta Vai este si ea redutabila. Chitaristul este extraordinar de inspirat, basistul combina absolut tot ce se poate in materie de muzica si are acel simt muzical aparte cu care sunt dotati aproximativ toti muzicienii de culoare, iar introducerea unei harpe electrice in trupa cu care urca pe scena nu poate decat sa mire si sa aduca o pata de culoare in plus muzicii sale, mai ales ca doamna care o manuieste a dovedit ca este si ea un virtuoz al instrumentului. Omul din spatele tobelor se descurca si el admirabil, insa aici tin sa contrazic un lucru. Steve Vai a spus ca in clipa cand bateristul isi va incepe solo-ul trebuie sa avem grija sa ne legam centurile, pentru ca vom avea probleme cu gravitatia. Dupa solo as spune ca daca acesta ne-a generat probleme cu gravitatia, atunci ce am auzit de la Mike Portnoy poate fi considerata o experienta echivalenta cu saltul lui Felix Baumgartner.

Si acum sa lasam putin muzica si sa ne ocupam de show-ul propriu-zis.

Am spus deja ca Vai are un spectacol bine studiat. Studiat pana in maduva oaselor. Practic, pe langa faptul ca este un chitarist imens, Vai dovedeste ca este si actor. Totul, de la miscari pana la mimica, aduce a regie. Si asta se vede cu ochiul liber, pentru ca Vai nu poate fi si Al Pacino in acelasi timp. Grimasele sale vin exact cand trebuie si spun exact ce trebuie sa spuna in acea clipa. Dialogheaza mereu cu publicul, incercand sa-l capteze clipa de clipa, doar ca acest dialog este uneori atat de fortat si aducand atat de mult a fals, incat il refuzi de la prima sa clipa de manifestare. Si este purtat inainte si de un egocentrism exagerat, manifestat prin aprecierile pe care le face, prim mimica de superioritate de care dispune cand ii ies lucrurile, dar si prin vesnicul spot de lumina care-l urmareste neincetat pe toate scena, oriunde il poarta pasii, de parca nu ar fi de ajuns ca stim ca despre el este vorba. Spotul acela de lumina l-am putut asemana doar cu cele care maturau curtea lagarelor, pentru a se asigura ca nu scapa vreun detinut de acolo. Oare de unde dorea sa nu scape Steve Vai, in afara de lumea sa personala?

Si, in aceste conditii, apar fara probleme si momentele bufe.

Unul dintre ele a fost reprezentat de instalatia improvizata de tobe cu care bateristul lui Vai a aparut pe scena, purtand-o pe umeri. Instalatie care a deschis un dialog fals, cateva glume cu alura sexuala si un mic solo al carui rost a fost probabil doar sa intregeasca actul respectiv. A, sa nu uit ca instalatia respectiva avea atasata intr-una din parti un craniu care “vorbea”. Probabil ca inspiratia o fi sosit de la Achmed, simpaticul terorist al lui Jeff Dunham…

Al doilea a fost cand Vai a intrat pe scena alaturi de Emerald Ultra, chitara sa, intr-un costum care se situa intre cele ale sudorilor si cele ale cavalerilor mesei rotunde, cu luminite pe toate incheieturile acestuia si cu instrumentul care arunca spre sala raze asemanatoare celor ale pointer-elor cu care se joaca copiii in fata blocului. Va spun cu mana pe inima, ceva mai lipsit de bun gust eu nu am vazut. Cand vine vorba de un artist de talia lui Steve Vai, care a demonstrat prin interviurile sale ca nu este chiar din categoria celor prin capul carora bate vantul, sa ajungi sa-l vezi pe scena pe post de neon umblator e ceva ce nu primesti cu usurinta.

Sa spunem ca poate si-a mai spalat pacatele cand i-a invitat pe cei trei spectatori pe scena, alaturi de care a “compus” o piesa, un moment mai cald si mai plin de suflet decat majoritatea spectacolului sau. Si am ajuns la ceea ce a durut cel mai tare aseara.

Daca interpretarea magistrala a lui Steve Vai nu lasa loc de discutii, fiind, asa cum am spus deja mai sus, la limita irealului, ceea ce transmite el pune o mare problema. Pentru ca fiecare piesa pe care am auzit-o nu mi-a oferit nici macar cea mai mica farama de suflet. Nici “Whispering a prayer” sau “For the love of God”, pe care le cunosc de ani buni si pe care le-am auzit de foarte multe ori, in trecut, in interpretari care te impresionau pana la lacrimi. Ei bine, nimic din toate acestea acum. Magistrul cunoaste notele, dar notele au incetat sa mai cunoasca emotia, aceasta a fost senzatia pe care mi-a dat-o recitalul sau. Si mi s-a parut trist, pentru ca muzica trebuie sa transmita si altceva in afara de inlantuirea absolut nebuna de note, scoase de pe unde te astepti mai putin. Pentru ca muzica nu poate rezista fara mesaj, iar primul ei mesaj se refera intotdeauna la sufletele oamenilor in care-ti sadesti existenta si statutul de care dispui. Stump, Rizzo, Satriani, Sardinas, Lynch…sunt doar cateva nume care-mi vin in cap in clipa in care ma gandesc la chitaristi, si fiecare dintre ele a pastrat acea parte de emotie de care vorbesc. As putea sa rostesc si numele lui Malmsteen, insa este riscant, mai ales pentru ca discutam de un alt “nebun” al carui egocentrism il depaseste chiar si pe cel manifestat de Vai.

Steve Vai, 2012, Sala Palatului. Daca virtuozitatea inspaimantatoare a recitalului este singurul lucru care a primat, atunci posesorii de chitara puteau merge linistiti acasa unde probabil ca prima tentatie era aceea de a-si pune instrumentul pe foc. Practic, nici o problema, era normal sa fie asa. Problema apare doar in clipa in care esti acel om care arde inauntru.

BogDan

Cronica, aici.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.