Sonet, IV

De aș cuprinde lumea în vorbele-mi perene
Și ar putea ca vie să fie și când tac,
Mi-aș scrileji cu pana un alfabet prin vene
Și-aș sta lângă tăcere și salcie aș fi, și lac.

Mi-ar trece astfel ziua zădărnicind durerea
Desferecând iar lanțuri ce tot mă țin legat,
Mi-aș aroga și drogul de a simți căderea
Când șterg durerea lumii prin fraze ce-am aflat.

Și s-ar deschide drumuri spre perle mult ascunse
Ce au mustit în verbe de care nu mai știm,
Și poate alte sensuri se vor lăsa pătrunse
Când atribute vieții am reînvăța să fim.

În fond suntem coperta pentru sentințe grele,
Și am uitat doar modul de-a fabrica inele.

10 comments
  1. de ți-aș putea deschide, cu vorbele-ți perene,
    tăcerea și cuvântul, uitarea și legarea,
    un cerc de-oțel și-o iască, alunecând prin vene,
    eliberând din toate mirarea și plecarea

    de ți-aș putea aduce din perle de cuvânt,
    pe-a virgulei răscruce, sonetul ăst, pe fugă,
    copertă de iluzii, tăcere de mormânt,
    și acolade triste, atât suntem, pe fugă

    de ți-aș putea întoarce al lanțului și-al ierbii
    biet rost ca de rugină, cu ochiul la trecut,
    din plânsul tău se-adapă în șoapta nopții cerbii.
    din carnea ta se-nfruptă durerea la apus.

    în fond suntem uitarea cu aripi oarbe slute,
    și, poate, întâmplarea că inimile bat.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.