SnakeyeS – Metal monster (2017)

Pentru cei care nu știu despre ce este vorba, să încep prin a spune că SnakeyeS este o formație care adună în ea spanioli și un român. Mai precis, Snakeyes îl are la voce pe Cosmin Aioniță de la 9.7 Richter, trupă care a ales să meargă pe un filon muzical pe care-l consider ceva mai puțin exploatat pe meleagurile asta și aș spune că bine a făcut.

Primul album SnakeyeS, Ultimate sin, vine din 2015 și este unul care la acea vreme a fost primit foarte bine de presa internațională de specialitate. A fost primit la fel de bine și de mine, care m-am delectat în repetate rânduri cu el. Iar acum este timpul să ne ocupăm puțin de cel de-al doilea, Metal monster, album care a fost lansat oficial azi.

Am să încep prin a-mi da seama că-n clipa când vine vorba de Spania eu nu-mi pot aduce aminte de vreo trupă care să-mi spună cu adevărat ceva. Aș putea să-mi aduc aminte de Heros Del Silencio, dar aș exagera. Vecinii portughezi stau ceva mai bine, vin măcar cu Moonspell și Heavenwood, dar cu Spania am probleme serioase când vine vorba de metal. Așa că SnakeyeS apare exact când trebuie pentru a umple acest gol, cel puțin în ceea ce mă privește.

Cea mai mare problemă pe care am avut-o când am ascultat un album de heavy-metal a fost constanța. Trupa n-a reușit să păstreze până la final viteza și inventivitatea cu care a pornit și-astfel, de pe la jumătatea sa, produsul discografic a cam devenit redundant. Am constatat asta la nume mari, cum ar fi Primal Fear sau Sinner, și nici tătucii de la Judas Priest nu sunt scutiți de observația mea. Și-am amintit de trupele acestea pentru că de pe acolo își trag seva cei de la SnakeyeS.

Ei bine, de data asta nu a fost cazul. Trupa reușește să cânte de la cap la coadă cu o furie și o agresivitate perfectă, iar ideile nu le lipsesc deloc, astfel că reușesc să vină cu lucruri noi pe fiecare piesă. Aș spune că albumul își merită pe deplin numele. Este un monstru care vine peste tine sistematic preț de 11 piese, îți taie răsuflarea, nu te lasă să te odihnești deloc, nu te lasă să te plictisești vreo clipă, iar la final îți dă prilejul să spui că “da, nene, așa trebuie să se cânte”. Ritmicul este năucitor, solo-urile sunt bine dozate și sunt exact acolo unde trebuie să fie, iar Cosmin, ei bine, Cosmin mi-a adus aminte de mii de ori de acel Halford de pe Painkiller, poate cel mai bun Rob care-a putut să fie vreodată. Metal monster reușește să fie un album fluid, un album al unei trupe meditaraneene care-și interpretează partitura cu o perfectă precizie germană, chestie care pe mine m-a uimit și, în același timp, m-a bucurat, pentru că sunt destul de rare momentele când dau de un album pe care să-l consider legat, executat cu aceeași măsură de la început până la final.

Iar toate rândurile de mai sus se traduc, de fapt, în două lucruri distincte, dar înrudite. Primul este faptul că acesta este un album pe care-l asculți cap-coadă, fără a avea vreo clipă intenția de a da skip la vreo piesă. Deși pe zona asta s-au tot spus lucruri, Metal monster este un album care dă senzația de proaspăt, de nealterat, de formație care și-a găsit propria identitate și nu este sub nici o formă nevoită să preia de la alții. Al doilea lucru este că Metal monster te face să ridici volumul device-ului care te ajută să-l asculți. Nu are cum să fie ascultat încet, urlă după volum, se hrănește din prezența sa în urechile tale.

Prin urmare vi-l recomand din tot sufletul. Și dacă mă-ntrebați care-i piesa preferată, răspunsul se află chiar în ultima piesă a albumului. Rise up (The red plague) se cheamă ea, o piesă care aduce cu ea și ceva cu parfum de Maiden (și nu numai) și care încheie în stil mare un album care nu trebuie ratat. Este, zic eu, o lecție de heavy-metal curat predată ca la carte într-o vreme în care cred că este nevoie de heavy-metal așa cum trebuie el să fie făcut. Zid. Absolut zid.

Din tot sufletul, bravo Cosmin, bravo SnakeyeS!

Dialogăm? :)

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: