Smokie, memoria colectiva a unui trecut nonvolatil

Pentru mine, Smokie a fost mereu o trupa care m-a facut sa ma simt bine. Muzica lor usurica, purtand accente de dulcegarie, m-a calmat ori de cate ori a fost nevoie. E genul de trupa pe care o asculti oriunde, oricand, pentru orice fel de activitate. Fie ca esti la volan sau speli rufe, vopsesti camera copilului sau iti bati femeia pentru ca a pierdut Rapid, Smokie vine si ajuta sa-ti duci activitatile la capat cu bucurie. Tocmai de aceea, in clipa in care m-am indreptat catre Sala Palatului pentru a-i vedea la lucru mi-am spus ca voi avea o seara excelenta. Si a fost, pana la un punct.

Am sa incep prin a le multumi domnisoarelor care se ocupau de acreditari. Nu m-am incadrat in timp, drept pentru care am ratat Riff si am ajuns in clipa in care acestea se pregateau sa plece. Am reusit fara probleme sa intru si se pare ca nici nu le-am suparat pentru ca le-am mai tinut putin pe loc. Le raman recunoscator.

Cand am ajuns in sala am avut un soc. Era plina! M-am bucurat cumva, nu eram singurul pentru care Smokie inca mai insemna ceva. Si m-am asezat pe scaun plin de speranta, speranta ca voi trai una din serile cu care sa raman in amintire. Si acum sa incepem sa depanam.

Muzical, Smokie este o trupa care a slabit suruburile. Daca ar fi sa o compar cu alte legende pe care am avut sansa sa le vad la lucru, Smokie se prezinta cu una dintre cele mai slabe prestatii posibile. Piesele sunt mult indulcite, sunt slabite, nu mai au vlaga, in multe locuri a fost schimbata si linia melodica si este foarte greu sa mai intri in atmosfera lor. In plus, cei de pe scena presteaza un spectacol slabut, chiar daca Smokie nu a fost vreodata recunoscuta pentru asa ceva.

Colac peste pupaza, Mike Craft, inlocuitorul de Chris Norman explica pe deplin de ce Queen a avut inteligenta de a-si dori sa continue alaturi de un solist vocal care nu are nici cea mai mica legatura cu vocea regretatului Freddie. Mike seamana extrem de mult cu Chris Norman, dar vocea sa nu pare naturala, pare fortata sa fie asa. Si, pentru cei care au ascultat cu adevarat Smokie si au mai si inteles ceva de acolo, lucrurile sunt clare: daca Norman era natural si dispunea de o emotie aparte pe care o varsa in versurile interpretate, Mike este un interpret de karaoke care face, atat cat poate, fata misiunii de care dispune. Sunt foarte curios ce se va intampla cand il voi asculta direct pe Chris Norman, caci mai sunt cateva luni si vom avea prilejul de a-l vedea si pe la Bucuresti.

Am avut parte de tot ceea ce inseamna clasic in materie de Smokie, piese la care s-au mai adaugat si cateva de pe albumele noi, care parca sunau mai bine decat hit-urile de forta. Probabil pentru ca au fost scrise mai tarziu, pentru Mike, si atunci i-a fost mai usor sa se descurce alaturi de ele. Ce nu am priceput este de ce au chinuit orchestra simfonica, de vreme ce nu au avut foarte mare nevoie de ea. In sfarsit, cele cateva piese cantate alaturi de orchestra, pentru ca aceasta a fost prezenta sporadic in piesele trupei, au meritat pe deplin si acelea au fost si momentele pe care le-am apreciat cel mai mult.

Si-acum sa trecem la public. O parte din concert totul a fost adorabil. Publicul a aplaudat, se vedea ca se simte bine, in sfarsit, mai schimba si o vorba de lauda la adresa formatiei. La un moment dat Mike i-a indemnat sa se ridice si sa danseze. Si aici s-a schimbat totul, pentru ca mi-am dat seama ca sunt intr-o sala cu nostalgici, care nu au evoluat deloc din momentul pe care-l putem denumi “revolutie”, pentru ca asa ni s-a spus noua ca s-a chemat partida de vanatoare de atunci. Si am rememorat tot ce vedeam pe la petrecerile apucate in epoca de cincinale in 3 ani si jumatate: dansul miresii, dansul pinguinului, dansul gainii fugarite de viermus, dansul ploii care nu mai vine, dansul Eforie ‘85, dansul “extemporal la dirigentie”, dansul Baile Olanesti ’87, si alte minuni ale vremurilor de aur. La un moment dat m-am uitat atent, eram curios daca undeva in sala vor aparea carpeta de pe perete si pestele de sticla de pe televizor. Cu putin noroc, au lipsit. In clipa aceea am inteles ce a insemnat Smokie pentru romani si, mai ales, ce mult am evitat sa evoluam in toti acesti ani care au trecut peste noi.

Din punct de vedere al organizarii nu am absolut nimic de comentat. Chiar daca in Sala Palatului se mai desfasura si un fel de targ, intrarea s-a facut fara probleme si la fel a fost si la plecare, accesul nu a fost sub nici o forma ingreunat. Despre paza aferenta evenimentului, din nou numai cuvinte bune, dar cand este vorba de Blackhawk Security discutam de sinonimul cuvantului “normalitate”, pentru ca firma la care am facut de atatea ori referiri pozitive nu mai are cum sa se dezminta si ne ofera la fiecare concert sansa de a vedea ca se poate si altfel, ca se poate sa fie si normal. Este drept, la Smokie nu te asteptai la vreun pogo, dar cand ai peste 3.000 de oameni intr-o sala si cateva zeci se aduna in fata scenei pentru a-si manifesta melancoliile, nu poti sti niciodata ce se intampla. Tocmai de aceea apreciez cat de usor se poate trece peste momentele de acest gen, in conditiile in care paza isi face treaba fara a da senzatia ca este prezenta. Si asa si trebuie sa fie.

Cam aceasta a fost seara in care mi s-a facut dor de Chris Norman si de anul 2013. Putin trist, dar Smokie este departe de a mai tine pasul cu vremurile si, muzical vorbind, este tinuta in viata doar de o memorie colectiva care, mi-e clar, nu va deveni vreodata volatila.

BogDan

Cronica, aici.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.