Slayer – “World painted blood” – 2009

De câteva zile bune mă tot chinui să spun câte ceva despre noul album al băieţilor de la Slayer, dar nimic concludent nu iese. Poate şi pentru că albumul nu-mi spune nimic.

Marea „revenire” a celor de la Slayer e la fel ca aceea servită de Metallica mai anţărţ: vehiculată, trâmbiţată şi… fleoşcăită.

Că Slayer nu mai sunt ce au fost ne e clar de mult, la fel ca-n cazul Metallica. Dar chiar şi cu Lombardo revenit în trupă, nu s-a mai dres deloc busuiocul. Albumul debutează într-un ritm ce mie una mi-a amintit de Slipknot. Şi asta nu e bine dacă eşti Slayer şi te dai pionier al trash-ului (ceea ce au şi fost, măcar de şi-ar aduce aminte asta).

Cu acest album, băieţii au încercat revenirea la ritmurile mai rapide la care renunţaseră prin anii ’90. Ceea ce n-ar fi fost rău dacă le-ar fi ieşit mişcarea, dar ceea ce fac e acelaşi lucru pe care l-au făcut şi Metallica pe albumul ăla cu copertă presupus ginecologică. Adică pur şi simplu îşi copiază albume mai vechi în speranţa că or să sune ca noi. Dar nu merge. Unde mai pui că, pe lângă Slayer mai vechi, albumul sună şi a… Metallica. Death Magnetic mai exact.

Pe ici pe colo, muzica sună ca şi cum Slayer ar fi uitat că vor să facă un album care să sune ca cele vechi, deoarece te trezeşti, în mijlocul unei piese, cu hard-rock-ul practicat mai recent, şi deci cu un ghiveci care ar fi putut să sune al naibii de bine dar din păcate ce a ieşit e prost. Piesele nu par să aibă un cap sau o coadă, nu-ţi dai seama când se termină una şi începe cealaltă, nu există niciun pic de cursivitate în piese, nicio înlănţuire logică (hey, nu cer un concept-album, ci doar unul care să nu sune ca aruncat cu furca din pod).

Concluzia pentru mine e simplă: dacă v-a plăcut Death Magnetic (na, că iar ne întoarcem la Metallica) cumpăraţi-l. Dacă nu, faceţi ca mine şi rămâneţi la vechiul Slayer. Care e cumplit de mişto.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.