Singurul eșec pe care nu l-aș putea suporta

Mă uitam mai devreme la doamna aceea care spunea că diaspora să facă bine și să vină-n țară, să fie egală cu puradelul ei șomer, și după aia să voteze. Cum am scris undeva, mi-am descoperit dintr-o dată capacitatea de a ucide. De a ucide cu plăcere, deși probabil că nu aș avea cum să produc gestul acesta, este mult prea grav, iar siguranțele tabloului meu de bord sunt mult prea puse la punct pentru a mă lăsa să fac asta. Însă ura care te cuprinde pe moment aproape că te sugrumă.

Mi-am adus aminte de tot ce-am trăit în anii pe care i-am adunat. În care am tras în piept toată mizeria pe care o exprimă doamna mai sus. Mizeria prezentă inclusiv în dragele noastre cimilituri la care ne mai raportăm și azi.

Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie. Mișto. Doar că-n umilință-ți iei un șut în coaie, aș completa eu. Că aia este umilința. Că asta spune, de fapt, cimilitura. Stai calm la tine acolo, o să ți se dea și ție ceva pentru asta. O să fii un sclav, dar viu. Un fel de goim cumsecade. Priviți online-ul cu mâna întinsă și veți pricepe despre ce vorbesc, de fapt acesta este exemplul de umilință transformată în mod de viață.

Decât codaș la oraș, mai bine-n satul meu fruntaș. Minunat. Nu încerca să avansezi. Mai bine ieși în mijlocul luncii tale, bate-te cu cărămida în piept că ești cel mai spălat din tot satul iar seara, la căminul cultural, flăcăii comunei te vor recunoaște drept regele turmei, iar una dintre femelele prezente te va duce pentru împerechere în căpița de fân din spate. Ce dacă-i 2015 și tu îți faci nevoile tot în fundul curții? E curtea ta, castelul tău din paiantă.

Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara ta. Asta este dereglarea finală, cu tot cu perversiuni. Asta include atât incapacitatea de adaptare pentru care de vină este întotdeauna partea terță, cât și teama continuă de străini. Da, teama de străini. Nu glumesc. Și cumva și ura congenitală față de ei. Pentru că au reușit mai multe.

N-am fost ferit de învățămintele astea. Desigur, când ai mei îmi spuneau că nu este nici o problemă că eu nu am un X, pentru că uite, nici ceilalți nu au, nu era o problemă. Am fost mereu interesat de străini cam cum am fost interesat și de faptul că întârzie personalul de Brăila. Mai grav a fost când mi-au spus lasă, mamă, că nici eu nu am avut Y, nici eu nu am reușit Z, nici eu nu am putut să fac W. Sosită din partea unui părinte, o asemenea abordare spune că situația este gravă. Pentru că desemnează o societate în care părinții sunt nevoiți să le inducă progeniturilor ideea că există șansa sporită de a eșua. Să le acomodeze cu asta. Asta este România aceea pe care o urăsc. Asta este România aceea căreia m-am ferit de vreme bună să-i dau un copil. Am fost cândva tâmpit și mi-am dorit unul. După care, când am încetat definitiv să mai glumesc, mi-am dat seama că nu vreau să risc o posibilă victimă.

Am spus de câteva ori că în timp ce ei, ceilalți, muncesc pentru a avansa, noi muncim pentru a mânca. Treaba asta este un fel de modus vivendi românesc. Nici nu sunt sigur că poporul din care fac parte a fost vreodată interesat de evoluție. În cei 41 de ani adunați în zona carpato-danubiano-pontică, adică pe malul puturoasei Dâmbovițe, nu am observat semnele avansului. Totul s-a oprit strict la partea materială. O casă mai mare. O mașină mai rapidă/frumoasă. O țoală mai de firmă. Un restaurant mai bun. O notă de plată mai mare. Nimic să țină cu adevărat de avans. Ce intelect, ce sufletesc, ce spiritual…mititei și bere, și e frumos în țară, Iancu este pe statuie, ungurii sunt niște nenorociți, dacii sunt poporul primordial și, mai ales, nu ne vindem țara. Noi suntem români. Sau ceva pe-acolo. Avea o fostă cunoștință de-a mea o vorbă: ai noștri ca brazii, cu mucii pe piept. Vorba a apărut la un meci al Stelei, dar cât de bine se aplică pentru tot ce se întâmplă acum în spațiul românesc!

Am încercat mereu să fiu deasupra acestor lucruri, chiar dacă mi-am făcut rău. Am plecat de unde eram când aduceam bani de acasă în ziua de salariu. Am plecat de unde eram când am fost umilit, fiind trecut în acte de la o firmă serioasă, cu tot salariul declarat, la una care nu spunea nimic, pentru a fi plătit cu minimum pe economie și restul la plic. Am plecat când am fost pus să-mi bat joc de meseria mea și să produc un cancan în loc de material de presă. Am plecat. Mi-a dăunat. Mi-a dăunat mai ales material, este logic. Locurile de muncă nu se găsesc pe toate drumurile încât să spui că decizia a fost cea mai bună care se putea lua. Da. A fost bună. Am rămas om, atât cât am putut, așa cum am văzut eu omul. Mă rog, măcar omul care trebuie și trebuia să fiu.

În toți anii ăștia de mai sus, vreo 11 și 9 luni, am fost tratat corect, profesional și uman, de către un singur reper: de către diaspora. Aia care, vezi Doamne, câștigă mii de euro și nu este șomeră. Aia de care ne temem. Aia pe care nu o înțelegem. Aia care, culmea, a rezolvat mai multe ștergând străinii la cur decât trăgând la șaibă 8 ore pe zi în acest spațiu aproape ireal și clar atemporal, că încă rătăcim prin Evul Mediu, dacă am ajuns cumva acolo. Aia pe care o urâm pentru că nu și-a dorit nici măcar să fie codașă în orașul ei, ci în orașele altora. Aia care a pus spatele la lucru pentru a-și salva familia din marasmul românesc.

Nu mă consider român. Nu am cum, am reparat prea multe dintre tarele cu care m-a dotat acest teritoriu pentru a mai fi român. Nu mă consider din diaspora. Nu am cum nici asta, nu sunt acolo, în plus am refuzat de două ori să fac acest pas și nu se știe dacă nu sunt cumva gata să-l fac și a treia oară, în ciuda aversiunii mele pentru o anumită țară și populație.

Mă consider însă norocos. Extrem de norocosNorocos pentru că, acum vreo 11 ani și 9 luni, am intrat într-un angrenaj care mi-a permis să evoluez intelectual, afectiv și spiritual, așa cum vorbeam mai sus. Să nu mai fiu chiar românul ăla, ci unul puțin altfel. Și mai ales, norocos pentru că indiferent de ceea ce ar spune legile statului, nu mai pot fi din multe puncte de vedere egal cu doamna de la care am pornit discuția.

Pentru că acesta, într-adevăr, după toți anii de mai sus, după toată povestea de mai sus, ar fi singurul eșec pe care nu l-aș putea suporta.

Gata, vă las cu doamna. Partea cu diaspora începe de la secunda 15, deci nu aveți mult de așteptat.

Comments 10

  • ma incumet sa scriu ceva. Spun asta deoarece cam toti blogarii nu accepta critici. Nu este vina noastra ca avem mai multe zicatori decit altii, asta arata ca suntem mai mintosi! Pacat ca nu aveti copii, probabil ca ati fi actionat invers decit parintii dumneavoastra le-ati fi spus ca ati avut X, ati reusit Z si ati putut face Z. Sunt absolut sigur ca nu ati putea-o face deoarece lumea evolueaza! Dupa schimbarea de acum 11 ani si 9 luni ati evuat si material? În încheiere vreau sa va spun ca am doi copii, fete, care muncesc “afară” astfel încît cunosc fenomenul, diaspora, dezradacinare, departare, depresie (oare de ce toate aste încep cu litera D?) ș.a.m.d! Mulțumesc pentru atentie.

    • De ce credeți dumneavoastră ca diaspora rimează cu depresie?

      • Din nefericire cam doar cazurile astea sunt prezentate. Că folosesc ele la ceva :) Cazurile celor care duc acolo o altfel de viață, mai rar. Și sunt mai multe decât eșecurile.

    • @gheo, uite, o să facem așa, ca să vezi că se poate :)
      1. Eu nu sunt blogger. Chiar țin mult la treaba asta. Sunt om pe a cărui carte de vizită este trecută o meserie și care a lucrat în fiecare zi a vieții ei. Disprețuiesc bloggerii. Majoritatea lor sunt niște nimeni și nu doresc să le fiu asimilat sub vreo formă. Însă da, acesta este blogul meu, sau mai bine zis un spațiu de dialog cu lumea. Așa că ești oricând bine primit :)
      2. Probabil că da, le-aș fi putut oferi alte “pilde”. Să nu înțelegeți greșit, nu sunt genul de om care să condamne alegerile altora. Eu însumi am fost implicat în creșterea sorei mele, aveam 12 ani când s-a născut. A fost, însă, și despre asta vorbesc, alegerea mea personală. Fără copii. Și fără va fi și de acum. În ceea ce-i privește pe cei doi, vă urez să vă bucurați de ei și ei de dumneavoastră, sub toate formele posibile. Așa trebuie să fie :)
      3. Dacă evoluția înseamnă “stabilitate”, da. Desigur, am un salariu mai mare decât majoritatea jurnaliștilor de aici, mă refer la redactori și, în unele cazuri, la editorialiști. Însă câștigul imens a fost stabilitatea. Am știut întotdeauna că banii vin la timp, că mă pot baza pe ei. Iar acești 11 ani și 9 luni au devenit activitatea mea principală, deși culmea, erau cea secundară. Însă ceea ce au adus, lucruri care au evoluat întotdeauna pe lângă celelalte, i-au făcut să conteze :)

      La bună vedere, zic eu :)

  • Asta e România care îmi displace profund….

  • Ponta a castigat da degeaba ca terenu’ fost umed, Dumnezeu a tinut cu evanghelicu’ , arbitru a tras cu ei, diaspora a aruncat bricheta in teren! Ha ha ha …il iubesc de nu mai pot pe Victor Ponta! Ha ha ha…pe onoarea mea asta e noul Iliescu.

    • Cam toți cei care stau pe lângă el devin noii Iliescu. Nimic nu scapă de influența lui, omul ăla știe cum să pervertească absolut orice și pe oricine :)

  • las si eu asta aici. Hai, sa ne fie bine :)

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: