Sibirskiy tsiryulnik – Bărbierul din Siberia (1998)

Adică, Bărbierul din Siberia.

Filmul conţine absolut tot. Trădare, iubire, datorie, regăsire, disperare, umor şi poate chiar mai mult decât atât. Când se apucă să regizeze, Nikita Mikhalkov nu o face niciodată simplu, şi nici Bărbierul Din Siberia nu avea cum să sară din schemă. Având în sânge nesfârşitele nopţi albe cu care Rusia îşi delectează poporul, marele regizor nu termină uşor. Tocmai de aceea a produs un film lung, plin de simboluri şi cu secvenţe care par transpuse pe peliculă dintr-o altă lume, cu care nu am dat ochii, cu care nu putem fi mereu de acord.

Ceea ce este de subliniat este modul în care Julia Ormond reuşeşte să se mişte în interiorul unui film provenit dintr-o altă şcoală decât cea de la Hollywood. Nu este uşor, pentru că minunata cinematografie sovietică nu cere obişnuitul de la un actor. Ei bine, Julia Ormond realizează un tur de forţă neaşteptat, simţindu-se acasă în toată nebunia imaginată de regizor, dovedind că este o actriţă cu posibilităţi de exprimare imense, doar că pe la Hollywood nu prea are cine să scrie pentru ele. Tocmai de aceea, când vine vorba de ea, cred că discuţia ar trebui să înceapă de la acest film, pentru că-l consider de referinţă. Alături, Oleg Menshikov, un tânăr actor, arată că şcoala sovietică de actori nu a murit şi că este capabilă să ofere noi şi noi surprize extrem de plăcute. Nici Aleksei Petrenko, cel care-l joacă pe generalul Petrenko, nu poate fi ignorat, el imaginând un personaj de o bonomie exasperantă în trupul unui animal sovietic pur, care are nevoie doar de un pahar de vodcă pentru a se dezlănţui.

Există în acest film câteva filmări care mi-au tăiat respiraţia. Una dintre ele ar fi aceea în care un tânăr recrut cântă Mozart la pian, cu masca de gaze pe figură, într-un cort aşezat pe marginea unui munte imens. În momentul în care camera se îndepărtează de ceea ce se întâmplă la nivel micro, pentru a oferi o imagine macro de senzaţie, simţi că anumite lucruri pe care le credeai aşezate în tine încep să se revolte. E greu de descris, nu am cuvinte, imaginea aceea trebuie văzută şi simţită direct. Nu, filmul nu se rezumă doar la ea. Nikita Mikhalkov ştie să se joace şi camera pe care o imaginează face asta din plin.

Un film care trebuie urmărit cu mare atenţie, pentru că fiecare minut al său conţine ceva, un ceva aparte, un ceva care te ţine acolo. Un film lung, am spus deja că Mikhalkov nu se opreşte uşor, mai ales că are ce să spună. Un final care poate părea “moale” în comparaţie cu desfăşurarea de până atunci, un final care nu este chiar neaşteptat, dar care este corect pentru toată lumea, deşi asta nu înseamnă că este uşor de pus în suflet, pentru caracterele care-l generează.

Definitiv, de văzut, fără nici un fel de excepţie.

 

IMDB

3 comments

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.