Sângele vostru

A trecut ceva vreme. Și s-au schimbat multe. Au mai plecat din mine câteva ceruri. S-au mai așternut în mine câteva ninsori. Mai țineți minte, cei care ați citit Cioburile, una dintre nebuniile puse atunci pe hârtie? Ia să ne amintim de ea:

Merg la perete, scrijelesc un praf de urlet din trupul impregnat în el, mi-l pun în pahar şi beau.

Dimineaţă îmi şterg unghiile de sânge şi plec la serviciu.

Ei bine, printr-o grație divină pe care aș micționa cu plăcerea cu care Gauguin își suporta alterarea aia de prin Polinezia, mi-a fost dat să retrăiesc sentimentele despre care am scris atunci, la momentul lansării volumului. Vă spun sincer, nu-mi imaginam că pot avea o asemenea formă. Și mi-am pus în pahar și am băut, am făcut asta cu naturalețea cu care am întâmpinat mereu tot ce a venit. Naturalețea aceea care m-a păstrat mereu în picioare deși eu eram deja dărâmat. Cam cum sunt statuile cu Iancu de pe ici sau de pe colo, falnice, în vânt, zălog de legământ, dar pe care se cacă porumbeii.

Și dimineață mi-am șters unghiile de sânge și am mers la serviciu. Mi le-am trecut de fiecare dată prin păr. Mi le-am trecut până când părul s-a năclăit. Poate de aia l-am tuns. Poate de aia l-am tuns prost prima oară. Eu personal nu mai știam cum arăt. Poate de aia l-am salvat cumva a doua zi. Poate l-am tuns ca să arăt cât mai aproape de cei care au fost tunși de incendiu, deși nimic nu poate imita asta.

Sau poate m-am tuns doar ca să pot să mă uit puțin. Pe mine. Da. Știți, când m-am uitat în oglindă după clipele acelea care au început din 30 octombrie…îi vedeam doar pe ei. Și toate acestea treceau direct prin fața și sufletul meu. Și când nu-ți vezi propria sclipire, nu-ți vezi nici propria pâlpâire. Și asta nu te lasă să vezi când mori. Iar eu nu am voie să mor, măcar pentru moment.

Și-a mai plecat ceva din mine pe acest final de an. Contează mai puțin, însă. Eu nu exist. Eu sunt ceilalți. Nu, nu sunt hashtag-uri împuțite. Sunt chiar ceilalți. Atât cât pot și mă pricep. Unii fac liste cu ceea ce au făcut. Le afișează. Primesc like-uri pentru ele. Eu tac. Tac și tocmai de aceea sunt întrebat și acum de ce nu am reacție, de ce nu “fac ceva”, de ce nu ajut.

Zâmbesc.

Mâine dimineață îmi șterg unghiile de sânge și plec la serviciu.

O să regret doar că nu este sângele vostru. Asta înseamnă că unii dintre voi ați mers deja prea departe.

Comments 2

  • ”îți simt sânge pe suflet
    și răni adânci, lăsate de lupi
    ……
    de-aș putea să-ți întorc palma spre soare
    și din ea să renască un zâmbet” (io)

    … îmi amintesc cioburile ca pe propria-mi poezie, cea de mai sus. nu credeam să-mi amintesc de ea vreodată. și să o spun. ție. nu doream, dar nu noi alegem.
    restul, știi… e o ață între noi, ca o promisiune.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: