Să vă spun ce muzici am mai ascultat

RAGE – The devil strikes again (2016)

Din ce-am văzut pe la alții, albumul este apreciat și se pare că fanii l-au primit bine. Din nefericire nu prea pot fi de acord cu asta. Noul Rage mi se pare obositor și obosit, repetitiv, departe de orice urmă de inventivitate, repetând aceleași teme pe care le știm de atâția ani, dar fără să reușească să producă vreo plăcere în a-l asculta. Altfel, da, avem un Rage. Încă unul. Să trecem peste el și să ne amintim de albumele care au contat cu adevărat, trupa merită asta.

PAUL GILBERT  – I can destroy (2015)

Paul Gilbert este unul dintre cei mai buni chitariști de care dispune planeta asta, dar a eșuat în a mă impresiona pe acest nou produs discografic pe care ni l-a oferit. Desigur, virtuozitatea sa nu poate fi negată, doar că albumul încearcă aproape cu disperare să fie altceva decât ar fi trebuit să fie. Nu există piesă pe care Paul să aleagă să cânte simplu și la obiect, nu, tot ceea ce face este să forțeze și să schimbe totul din mers, să creeze un amalgam care ar trebui să ne lase cu gura căscată, morți de admirație. În aceste condiții aș spune că am fost mort, dar de plictiseală.

BONNIE RAITT – Dig in deep (2016)

Un mix aproape perfect de blues și country, un album cu care Bonnie ne arată că încă are acel ceva necesar în zona asta de sunet. După toate nebuniile pe care le ascultasem a fost ca un fel de pansament muzical să pun căștile pe urechi și să mă las purtat de ceea ce oferă acest album, adică o muzică serioasă, bine desenată, liniștită și plină de sevă. Eu îl recomand cu mare plăcere, este excelent în orice moment al zilei și mă gândesc din nou cu groază că după dinozaurii ăștia muzicali nu prea mai vine nimeni din urmă.

CREMATORY – Monument (2016)

Albumul ăsta a fost un chin sinistru pe care-l poate depăși doar staționarea în intersecția de la Răzoare când afară sunt 40 de grade, autobuzul este plin și nici nu dispune de aer condiționat. Am bătut pur și simplu aerul cu mâinile încercând să găsesc un singur lucru care să-mi placă, din nefericire acesta nu a sosit. Poate că m-a depășit pe mine stilul, poate că gusturile mele muzicale s-au modificat extrem de mult într-o perioadă de doar 1 an, cert este că băieții de la Crematory au eșuat în a-mi spune ceva. Poate fanii devotați să gândească altfel…

RIVAL SONS – Hollow bones (2016)

Rock’n’roll, baby! Pure rock’n’roll! Unul dintre cele mai bune albume pe care le-am ascultat în ultima vreme. O mixtură aproape de geniu de blues, rock, de BB King și Led Zeppelin, de JL Hooker și Deep Purple. Băieții arată că noul este vechi și vechiul este nou și fac asta cu o ușurință care aproape că te disperă, pentru că-i vezi pe alții cum se chinuie și culeg lauri pe care nu-i merită. Cine vrea să asculte muzică de-aia cum se făcea ea pe vremuri și cum mai trebuie făcută mulți ani de-acum încolo… să facă bine și să nu rateze albumul. E din ăla de 10 :)

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: