să te odihnești în pace, Adrian Păunescu…

Tudor Gheorghe spunea că, pentru el, “poezia română s-a încheiat la Adrian Păunescu”. Și am avut un frison când l-am auzit. Am vrut să-l contrazic doar că, încă o dată, neica Tudor nu a putut fi contrazis, așa cum nu poate fi contrazis ceva din ceea ce face și ne oferă.

Pe 5 noiembrie 2010, Adrian Păunescu urca la ceruri. Patul de spital despre care scria în ultima sa poezie i-a fost garanția de care nu se mai temea, pentru că o înțelegea.

Se fac 3 ani fără Adrian Păunescu. Și, pentru că neica Tudor a avut încă o dată dreptate, se fac 3 ani fără poezie. Este drept, în unele cazuri și fără proză.

Să te odihnești în pace, Adrian Păunescu.

10 comments
  1. Încep prin a refuza să accept că 3 ani pot trece atât de repede. Şi continui prin a scrie că poezia mea preferată va rămâne “Ca un fum de ţigară, sufletul”… Oricâte alte poeme aş citi, acesta are ceva în el care mă răscoleşte. Românii încă nu au învăţat să deosebească omul de scriitor/pictor/artist şi asta îi împiedică să deschidă bine ochii. 🙂

    • Cunosc. Asta ne este una din marile probleme. Nu putem să spunem ceva de gen “bă, o jigodie, dar poet”, sau “bețiv, dar scriitor”. Sau, de ce nu, “un caracter infect, dar ce zugrav extraordinar”. Nu deosebim planurile. Nu ne învață asta la școală, iar părinții nici atât, obișnuiți de cele mai multe ori cu nivelarea bolșevică. Uite, eu pot spune “Iliescu, un comunist nenorocit, dar singurul om politic pe care-l avem la ora asta”, chestie pentru care, desigur, îmi voi primi flegme. Sunt curios câți pot recunoaște asta.
      În sfârșit. Stai că scriu ceva, desigur, inspirat de metrica și muzicalitatea păunesciană. Și pun pe blog. Sunt curios ce o să fie. Dacă o să fie. Dă-mi 20 de minute. Geniul meu și raza morții sunt deja în fața porții, ca să zic așa.

  2. Eu îţi dau timp şi timpul se lasă dat. Încă. 🙂 Degetele şi ochii aşteaptă. Nu, poporul ăsta nu e capabil să facă diferenţa. Păunescu e comunist, Nichita un beţiv, Van Gogh era nebun. Facem orice doar ca să negăm că ne complacem în cloaca comodităţii. Şi iar îmi vin toate cele. Uff…

    • De curiozitate, la 17 ani câtă poezie ai citit? Nu mă refer doar la cea românească, face parte fără doar și poate din poezia universală. Cum compari poezia? La ce o raportezi?
      Cum raportezi, mai ales, comparația dintre Sorin Poclitaru și Adrian Păunescu, discutând strict de poezie? La ce o raportezi? De la “ce” comun pornești și de unde faci diferența dintre ei, unde se rup lucrurile, unde apare acea diferență care să te facă să spui ce ai spus mai sus?

    • Nu extraordinar de multă, dar nici groaznic de puţină. Am citit cât mi-a permis timpul rămas înafara liceului, blogului, ciclismului şi fotografiei. Şi de cele mai multe ori, am citit orice mi-a picat în mână; nu pot spune că la 17 ani am o cultură literară bună care să mă ajute să-mi aleg cărţile. Eu nu am făcut comparaţie între cei doi, ci doar spuneam că ar fi putut fi 3 ani fără poezie PENTRU MINE dacă nu ar fi publicat Poclitaru.

      • Bun. Ți-am înțeles acum mai bine poziția 🙂 Gusturile proprii nu se discută. Altfel, citește. Cât mai mult. Asta nu te va ajuta în societate, dar în forul tău interior va fi cu totul altfel. Iar poezia…sunt sigur, ajută și la fotografie 🙂

      • Eu zic că ajută în societate. Sunt cuvinte şi expresii care s-au prins de mine din cărţi şi pe care acum le folosesc când scriu sau când port o discuţie cu cineva. Cartea nu te ajută să fii mai deştept, dar cu siguranţă te ajută să devii om.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.