Să mai băgăm niște muzici

Pretty Maids – Kingmaker (2016)

Albumului ăsta îi lipsesc tare multe, însă asta nu-l oprește să fie cumva drăguț și plăcut la ascultare. E genul ăla de muzică nederanjantă indiferent de care ar fi ocazia, plus că dispune de câteva părți care pot fi considerate catchy, dacă nu cumva de câteva piese pe zona asta. Cu toate acestea nu reușește să rămână-n memorie, cel puțin în ceea ce mă privește. E plat și se duce acolo de unde a venit, ceea ce-mi spune că trupa asta a cam terminat și ea bateriile. Sau mă rog, mai are cât să strălucească vreme de câteva minute.

Meshhugah – The violent sleep of reason (2016)

O sinistroșenie care m-a chinuit de la prima la ultima piesă. Nici nu sunt sigur că am ascultat piese diferite, totul a părut același lucru derulat pe parcursul a zeci de minute. Dacă s-a dorit obținerea unui album negru, adânc, ermetizat în atmosfera sinistră și apăsătoare pe care o degajă, atunci este perfect, a reușit. Probabil că unii sunt capabili să spună că pe acolo se găsesc și lucruri astrale, care depășesc normalitatea. Să le fie de bine. Pe mine așa ceva nu mă mai poate bucura. Mie personal acest album nu are ce să-mi ofere în afara clipelor perfecte și a unei atmosfere sumbre în care nu mai aveam nevoie să fiu scufundat și mai mult. Pentru fanii trv cvult sunt sigur că e ceva de geniu, deci ascultați-l. Ceilalți stați departe.

Buckethead: Pike 235, Oneiric pool (2016)

Deși este probabil unul dintre cei mai buni chitariști ai tuturor timpurilor, am ajuns la concluzia că Buckethead scoate materialele astea pe piață pentru că se plictisește. Rar scapă printre ele ceva care să fie de reținut, iar Pike 235 este departe de a fi unul dintre ele. Păcat, pentru că avem și talent, și dotări, și geniu și cam tot ce ne-ar trebui ca să facem treaba așa cum trebuie făcută. Trec de nebuniile lui și spun că poate ar fi bună renunțarea la a arunca anual zeci de porcării pe piață. Concentrarea pe un album sau două ar putea aduce decât lucruri bune. De avut, slavă cerului, avem de la cine.

Hammerfall – Built to last (2016)

Din nefericire unele lucruri sunt făcute să reziste timpului și se pare că Hammerfall este unul dintre ele. Nu sunt sigur care album mai vechi al lor l-am ascultat prin intermediul ăstuia din 2016, dar trebuie să fi fost unul din ele. Culmea, și slab executat și departe de ceea ce ofereau pe vremea când genul ăsta se mânca pe pâine. O formație obosită și încremenită în zona aia, care oricum nu permite prea multe minuni. Un album prost, plictisitor, repetitiv și din care nu am avut cu ce să mă aleg.

Testament – Brotherhood of the snake (2016)

Deși genul ăsta muzical nu mă mai distrează de multă vreme ar fi aiurea să nu spun că Testament au reușit un album decent. Nu este cu nimic special, nu mi se pare că diferă la modul intens de alte produse din discografia trupei dar cu toate acestea reușește să fie exact ce trebuie pentru zona pe care o acoperă trupa. Parcă are însă o viteză-n minus dar asta nu pare deloc deranjant. Cine vrea o porție de Testament și de thrash metal să pună mâna să-l asculte, nu este deloc rău.

Jeff Beck – Loud hailer (2016)

Nu știu ce-a făcut Jeff Beck acolo, cert este că m-am aflat în fața unui album care m-a scos din papuci. Nou și vechi, totul împachetat într-un sunet cu totul aparte, departe de blues și hard-rock-ul din care-și trage seva, dar totuși atât de aproape de ele… ce mai, geniu pur. Absolut încântător, mai ales că nu mă așteptam, chiar dacă Jeff este cunoscut că s-a jucat cu genurile și că-n materie de sound este un individ de-a dreptul inovator. 10 cu felicitări și diplomă, și albumul ăsta nu trebuie să lipsească din cultura muzicală adunată, ar fi păcat. Pentru mine piesa de rezistență este Edna.

Chris de Burgh – A better world (2016)

Un album numai bun și decent pentru liniște. De altfel nici nu cred că nenea ăsta a oferit vreodată altceva. Este albumul perfect pentru tot, indiferent că speli, că ești pe drum, că stai la coadă la permise (pentru asta este chiar recomandat) sau că-l privești pe vecinul Vasile cum își bate soția cu unul dintre puradeii din dotare. E bun mai ales după data de 11 decembrie, când primele estimări vor cere să torni un pahar de Jack și să asculți ceva liniștitor ca să-ți acoperi ura pe care începi să o resimți. Nimic strălucit, nimic să fie fantastic, nimic să sară-n deosebit. Un Chris de Burgh curat, de suflet, cu suflet, atât cât se mai pot lucrurile astea. Și-atât. Apropo de asta, știe cineva o altă piesă semnată Chris în afară de Lady in red? :)

Joe Lynn Turner – The sessions (2016)

Chestia asta este o compilație. Fiind așa ceva este de-a dreptul normal să ofere ceea ce ne așteptăm de la Joe Lynn Turner. Pentru cine-l știe pe domnul probabil că este inutilă, dar ea devine extrem de folositoare celor care cred că muzica s-a inventat în ultimii 10 ani și că ea se face prin laptop. Una peste alta, e o lecție predată de unul dintre cei mai buni soliști de hard-rock și nu numai. Cunoscut mai ales pentru că a fost frontman-ul Rainbow, aș spune că Joe Lynn Turner este unul dintre cei mai adaptabili soliști vocali pe care i-am auzit, fiind capabil să cânte orice. Mă rog, minus Trooper, aia nu poate cânta decât Coiotu’. Album de 9 spre 10, cu suflet, cu istorie, cu parfum, cu tot ce vreți. Și cu Joe Lynn Turner. Mai ales cu el.

Operation:Mindcrime – Ressurection (2016)

Dacă vreau album de progresiv, în general pun mâna pe un Dream Theater și am terminat problema. Acolo, în fiecare album DT, stă totul în materie de progresiv, de la Van Der Graaf Generator la Opeth și de la Emerson, Lake & Palmer la Shadow Gallery sau Spock’s Beard. Puneți voi ce vreți în loc, ecuația este aceeași. Însă am ascultat cu atenție acest Ressurection. Nu neapărat pentru că este trupa aia ruptă din Queensryche și nici măcar pentru Geoff, care-i un cretin cu acte în regulă. Pur și simplu de curiozitate. Și părerea mea este că albumul ăsta e o glumă, una la fel de proastă ca Geoff, dar nu este ca și cum nu mă așteptam. Lipsă de inventivitate, lipsă de exprimare, lipsă de coeziune, lipsă de viziune, lipsă de tot. Dar avem album. Dacă vreți să comparăm cu ceva, Stem-ul celor de la Celelalte Cuvinte îngroapă mizeria asta. Eu nu recomand, dar dacă vreți să încercați, na, vă aștept cu o părere.

Melissa Etheridge – Memphis rock and soul (2016)

Am vrut tare mult să fiu impresionat de acest album. Aproape că eram pregătit să fie așa chiar dacă treaba mai scârțâia pe unele locuri. Numai că de de data asta scârțâie prin prea multe. Păcat. Pe zona asta muzicală sunt gata să absorb tot ce se poate și uite că n-a fost să fie. Se vede că se încearcă lucruri mari, doar că nu prea se mai poate. Păcat. Tare păcat, că aș fi vrut, Melissa chiar știe să cânte. Și mai trebuie spus că este tare păcat cu atât mai mult cu cât este vorba de un album de cover-uri. Dar când vrei să cânți din Otis Redding, de exemplu, trebuie să și știi să faci asta. Pe scurt, un album de muzici de legendă, dar asasinat la modul aplicat.

Opeth – Sorceress (2016)

Am zis mai sus cum stă treaba cu progresivul. Și da, Opeth nu se rezumă doar la asta, însă nici prea departe nu se duce. Ei bine, nu aș putea spune că este un album rău, dar după ultimul Dream Theater s-a cam terminat cu jucăria pe zona asta. L-am ascultat atent, are destule lucruri de oferit, însă-i lipsește sclipirea aia fără de care un album de progresiv se transformă fix în istorie și într-o altă bornă despre care scrie pe Wikipedia. Mi-e foarte greu să mai fiu obiectiv după Dream Theater-ul de care vorbesc, dar când duci borna aia de calitate atât de sus restul ți se pare jucărie. Eu recomand să-l ascultați. Pentru mine însă nu a însemnat nimic.

Orphaned Land & Amaseffer – Kna’An (2016)

Un concept interesant și despre care aș spune că este de ascultat. Nu sar în sus pentru că acea parte de cultură îmi este cumva necunoscută și-n plus nu mă omor nici după abordare, dar aici suntem în fața unui album deosebit, care nu poate fi numit chiar album. Poate exact aici stă și picătura aia care-l face să se deosebească de toate celelalte chestii pe care le-am ascultat în ultima vreme. Nu este un concept ușor, aș spune chiar că vă va lua niște energie, deci pregătiți-vă pentru el, nu e cazul să-l ascultați oricând. Și cum din el reiese destulă durere, e bine să vă asigurați că aveți chef despre asta. Despre restul de istorie legată de el puteți citi aici. Trecând de asta aș spune că nu i-am considerat vreodată pe Orphaned Land o mare trupă iar în seara în care i-am văzut au fost puși la colț de Myrath.

Phil Collins – The singles (2016)

Produsul ăsta discografic este exact ce-i spune numele. Revenit în activitate, probabil că Phil Collins și-a dorit să ofere publicului o colecție din ceea ce a cântat de-a lungul timpului. La mine a ajuns varianta de 3CD-uri, parcă-i aia de lux, și m-am delectat la modul serios cu ea. Acum, desigur, nu tot ce-a scos Phil Collins trebuie socotit aur, dar la modul general domnul acesta este un compozitor serios care merită luat în seamă. Ca și-n cazul compilației de mai sus, și aceasta poate avea un rol imens în educarea generației care nu știe foarte bine cum stă treaba cu muzica.

Bon Jovi – This house is not for sale (2016)

Un album slab spre foarte slab. Dacă prima piesă, cea care poartă titlul albumului, mi-a dat speranțe că plecarea lui Ritchie Sambora a putut fi cumva acoperită, ei bine… nici nu se pune problema de așa ceva. Am ascultat o lălăială a la Direcția 5, și măcar ăia-l au pe Toni. Albumul ăsta nu contează decât pentru fani și sunt sigur că ei și-l vor adăuga în discografie. În rest este nul, mai nul decât orice altceva am ascultat în ultima vreme. Am chiar senzația că trupa ar trebui să pună punct, să-l roage pe Sambora să se întoarcă pentru un turneu de final și apoi fiecare să meargă pe la casa sa. Mai prost de-atât nu cred că se poate, dar am senzația că Bon Jovi va mai scoate un album…
Cine mai vrea Bon Jovi să facă bine să pună mâna pe Keep The Faith. Ăla da, e album. Cred că singurul.

Van Morrison – Keep me singing (2016)

Nimic peste și nimic în minus peste ceea ce poate Van Morrison. Un album cu stil, cu suflet, cu parfum, cu panta aceea bonomă pe care i-a plăcut mereu să alunece și cu o muzică de pus pe rană. Nu știu cum se face dar se pare că tot ăștia bătrâni rămân la putere. O să fie tare greu când dispar toți. Până atunci vă recomand un album de blues, dar care este așezat altfel în scenă, așa cum numai Morrison știe să facă. Mi-a plăcut de la prima la ultima notă, iar însoțit de un Jameson aș spune că face minuni. Aur pur.

Comments 2

  • Bun! Mi-am mai notat câteva de ascultat iar altele le-am șters din listă ;)

    • Acum, oricât de apropiate ne-ar fi gusturile, să ții mereu cont că eu s-ar putea să am uneori o cu totul altă viziune :) Treaba asta e tare discutabilă, gusturile sunt greu de echilibrat :)

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: