S-a dus și 2019

Finalul e pe aproape. Fie că vrem sau nu, fie că ne convine sau nu, anul ăsta ne va părăsi. Așa se întâmplă de fiecare dată. 365 sau 366 de zile care se termină mereu prea repede, cât pentru a te face să pleci cu regretul că ai făcut prea puține.

Pentru mine anul ăsta a fost greu. A fost tare greu. Probabil cel mai greu an din viața mea. Sarabanda asta de nebunie a început în 2015, într-o zi de 30 octombrie, și de atunci nu s-a mai oprit. La finalul fiecărui an am răsuflat ușurat, am spus că mai greu nu poate fi, că mai rău nu are cum să ajungă, însă anul următor s-a întors cu forțe proaspete, cu tactici noi, cu lovituri mai puternice. Ăsta de acum, 2019, a fost la un pas de a mă pune în pământ.

Însă sunt tot aici. Încă respir. Încă avansez, deși în majoritatea timpului m-am târât. Și fac asta chiar dacă între timp am uitat până și de ce o mai fac. Probabil e un mecanism acolo care continuă să se încăpățâneze să se miște. Uneori mi-ar fi mai ușor să fiu liniar, să fiu un oricine, să nu mai am pretenții, să renunț la tot, să fiu făcut din plămada aia care pune totul pe seama proniei cerești și se duce săptămânal la biserică pentru a-l ruga pe bărbos să nu mai fie așa de bulangiu și să bage și el ceva bun la 6 din 49.

A fost un an în care aproape că am pierdut tot. Totul s-a dus dracului. Desigur, am cea mai mare parte de vină în treaba asta, chiar dacă în unele locuri am fost ajutat și de către alții. Știu bine ce este al meu și este pus deoparte, nu am să evit vreodată să-mi văd greșelile. Așa că vreo jumătate de an am stat întins pe jos și cealaltă jumătate m-am târât în încercarea de a mai repara câte ceva, desigur, dacă nu este prea târziu. Bucurii? Nu. Deși uneori zâmbesc trebuie să recunosc că nici acum nu am forța de a mă bucura de micul echilibru pe care am reușit să-l pun înapoi în soarta mea. Energia mea nu mai există. Forța mea este dusă.

Dar nu mă plâng. Știu că poate fi și mai rău.

În plus am și apanajul faptului că am o vârstă la care încep socotelile. Și văd că nu prea am făcut nimic. Că sunt și azi același nimeni de acum 30 de ani, că nu am avansat, că nu am câștigat de fapt nimic, că am mers haotic înainte, omul de sacrificiu al tuturor. Rostul meu pe aici mi se pare inexistent în afara faptului că pensionarii mai au ceva vreme nevoie de mine ca să-și ia și ei pensiile alea amărâte care le-au fost hărăzite pentru zecile de ani de muncă inutilă pentru țara asta.

Am ratat totul. Sunt exact ca acum 30 de ani, doar că am două mari probleme în plus: nu mai am vise și nu mai pot să beau ca pe vremuri, ca să uit de asta. Ghinion.

Cam așa termin eu minunatul ăsta de 2019. Cu un post scris în timp ce privesc pe geam de la etajul 9 al unei clădiri de birouri, urmărind macaraua care mai urcă încă o clădire către cer. Alte zeci de etaje. Alte sute sau poate mii de oameni care vor trăi 8 ore în ea, spunându-și că așa este viața, așa trebuie ea să continue, așa se împlinesc visele, cu program de la 9 la 18, o oră pauză de masă.

Sper că al vostru a fost mai bun și că sunteți ceva mai fericiți și mai puțin mâhniți decât sunt eu. Și sper ca anul viitor să vă fie unul bun, unul de care să vă bucurați alături de cei dragi, unul de care să vă simțiți mândri. Eu nu pot cere de la anul viitor decât să-mi permită să-mi trag puțin răsuflarea, să-mi permită să mi se cicatrizeze puțin rănile, să-mi permită să mă gândesc mai mult la viață decât la moarte. Mă rog, orice formă ar avea moartea aia, căci nu vorbesc sub nici o formă de cea fizică. Mai stau pe aici, așa sper.

Crăciun fericit și un An Nou frumos și cald!

Boldog Karácsonyt és Boldog Új Évet!

Comments 2

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: