România zâmbește, are încredere în tine

La un moment dat te trezești din tot marasmul în care trăiești. Mă rog, tu personal nu trăiai într-unul, ți-ai repetat mereu cum sunt lucrurile, însă chiar și peste tine s-a pus vălul ăsta aproape orgasmic al unei Românii care-ți dă senzația că e bine. Știi cum este… un job cald, o casă pe care o poți numi a ta, ceva prieteni cu care să te vezi, o familie care te ajută mereu. Toate acestea construiesc o realitate cruntă, mai cruntă și mai înspăimântătoare decât realitatea aia serioasă. Realitatea în care tu te simți bine. Un Dolce Far Niente perfect desenat peste o boală care nu mai poate fi vreodată vindecată.

Dacă sunt sigur că se va descoperi cândva tratamentul pentru cancer, ei, la fel de sigur sunt că România nu poate fi tratată. Ea nu s-a îmbolnăvit vreodată. Ea s-a născut profund bolnavă, iar anticorpii ei la adresa normalității sunt perfecți.

În clipa aia ți se sparge peștele ăla mișto pus pe mileu, doar că acum are altă formă, poate aia a unui DVD de ultimă generație pe care stă plasma aia beton, și apar întrebările.

Cine sunt? Păi, un nimeni în țara nimănui. Un om căruia în spital i se dă dreptul de a alege, vrea să moară de la infecții sau vrea să moară de la viermii care-i colcăie peste răni? Un paria al tuturor, indiferent de craca pe care te-ai cocoțat vremelnic. Un bufon de care râd toți, mai ales când îți plătești taxele. Un șerif fără pistoale așteptând zadarnic ultimul tren din Gun Hill. Nu mai are cum se ajungă, s-au furat din nou cablurile pe drum.

Ce fac? Stai calm, nimic. Ai renunțat la tot. Nu mai citești, nu mai acumulezi, nu mai cânți, nu te mai bucuri. Viața ta este un perpeuu drum casă-serviciu-casă. E la fel cu viața cărucioarelor de cumpărături ale pensionarilor. Și pe tine te cară cineva în fiecare zi dintr-un loc în altul. Dar ai un mâner mult mai frumos, dacă asta te bucură.

De ce fac asta? În principal, ca să plătești. Facturi, cumpărături, pensiile ălora de se uită urât la tine doar pentru că mergi mai repede ca melcul, alocațiile celor care fată-n prostie și-ți râd în nas pentru că au opțiunea de a nu munci, au la bază salariile parlamentarilor plus toate celelalte cheltuieli impuse de existența lor, salariile ălora din instituțiile statului, cei care te tratează ca pe un căcat ori de câte ori ajungi să ai nevoie de mult prea importantele lor persoane. Plus alte și alte și alte plăți. Aici plătești pentru că exiști.

Cum fac asta? Simplu. Ocolind zilnic flegmele care umplu trotuarul, oamenii care nu știu să circule pe dreapta, evitând gunoaiele aruncate-n mijlocul străzii și aurolacii cantonați la coloanele din Romană, strângând din dinți ca să nu ridici pumnul, urlându-ți viața ta simplă și amorțită, cedând la fiecare pas câte ceva din ceea ce ai fost, nu mai ești, dar poate ai mai putea fi. Îți dorești o viață anostă și deși ți se pare că o ai, nu este nici pe departe așa. Aici nu ai nici măcar o viață.

Către ce mă îndrept? Către nimic. Sau dacă ți-o mai amintești pe mă-ta obosită, dar atentă la hârtia pe care învârte pensia aia de căcat ca să aibă din ce să trăiască de la lună la lună după 36 de ani de muncă… ei bine, către asta te îndrepți.

Ce este de făcut?

Pizda mă-sii, singura întrebare la care trebuie să-ți răspunzi singur.

România zâmbește, are încredere în tine.

Comments 2

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: