România parcului Izvor

România parcului Izvor este România politicii făcute nu pentru săraci, categorie socială care de altfel există şi de care mi-e milă, ci a politicii făcute cu săraci. O Românie a unor politicieni care nu au nevoie de existenţe verticale, solide din punct de vedere moral, ci de vieţi prăbuşite în colb, pentru a aduna bonurile celor doi mici şi a berii răsuflate.

România parcului Izvor nu este, în acelaşi context, România săracilor material. Nu, ea este România săracilor intelectual, România minimelor gânduri, România persoanelor care nu mai înţeleg să muncească pentru puţinul pe care l-ar putea primi. Pentru că nu am cum să înţeleg altfel prezenţa în parc a unor persoane în buzunarele cărora sunt sigur că se află bani suficienţi pentru a hrăni cu mici o scară întreagă de bloc, pe săturate. Este acea Românie a lui “dă-mi”, a umilei zile, sau a umilei vieţi. Pentru că, fie că s-a dorit acest lucru sau nu, românii au ajuns umili faţă de ei înşişi, înainte de a fi umili faţă de alţii.

România parcului Izvor este România celor care se cred “şmecheri”, celor care cred că ciupesc. Este o Românie departe de a fi eterogenă, pentru că am văzut acolo, în plină bucurie, cam toate categoriile umane ce se pot enumera, de la foşti responsabili cu cartea de imobil la rockeri distruşi, fani Limp Bizkit. Este acea Românie care a fost dar, şi asta doare, este acea Românie care va fi, România lui “dacă sug pula, poate am să primesc o pastă de dinţi”.

România parcului Izvor nu este România mea, a jumătăţii mele, rămasă şi ea încremenită de ceea ce vedea, sau a voastră. Este România politicienilor post-decembrişti, fără excepţie. Este România comunistului nenorocit ce răspunde încă la numele de Ion Iliescu, este România nimeniului denumit Emil Constantinescu, primul care a distrus ideea de schimbare în ţara asta, este România lui Traian Băsescu, adică acela care a ucis definitiv schimbarea chiar din mijlocul ei, pentru a ne face să regretăm vremurile de dinainte de 1989, un personaj al cărui comportament este desprins chiar dintre tufele parcului de care tot discutăm, devenite adăpost pentru cei care nu au mai prins un loc la toaletele ecologice din zonă.

Este România globalizării, ţara în care experimentul de pierdere al identităţii derulat de UE şi NATO a mers cel mai bine, este România în care oricum nu mai contează dacă vom avea sau nu cipuri, deoarece cu sau fără ele suntem aceeaşi pastă de mici gata să sfârâie pe primul grătar mai încălzit.

Este România de care am fugit la 10 minute după ce am văzut-o. Geoană sau Vanghelie au apreciat-o. Era normal. Doar ei o conduc, ar fi şi culmea să se delimiteze de ea, deşi este tare ciudată asocierea dintre un agramat jegos ca Vanghelie şi un diplomat rasat ca Geoană. Sau poate că este şi acesta exemplul celor spuse mai sus.

Este România pentru care eu vreau să încetez să exist. Nu mă mai interesează nimic. Nu vreau să votez, nu vreau să fiu chemat să o ajut, nu vreau să ştiu că este la ananghie. Nu vreau să-mi ceară nimic, pentru că nu mi-a oferit nimic, niciodată, în afară de umilinţă.

Mă retrag aici, la mine. România mea este ca o cană de cafea pe care o bei pe seară, cu capul în poala ei şi soarele care se stinge peste blocurile înfometate.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.