Rocky Balboa (2006)

“Rocky” este exponentul legii lui Murphy care spune că, dacă un lucru este prost, atunci cu siguranţă va dura mult. Speram că ideea de a întinde la nesfârşit de o idee moartă a luat sfârşit cu “Alien”, dar speranţele mele au fost inutile. Iar Sylvester Stallone arată că nu se poate disocia de personajele ce l-au făcut cunoscut, pentru că ştim de acum că există şi un nou “Rambo”, ajuns doar la a patra sa parte. Sper, de asemenea, ultima.
“Rocky Balboa”, a şasea parte a filmelor ce tratează boxerul de mâna a doua din Philadelphia încearcă, de altfel ca niciodată, să pună accent nu pe luptător şi calităţile sale, ci pe omul ce se ascunde în spatele maşinăriei de pumni. Ajuns patron de restaurant, povestindu-şi păţaniile în ring unor consumatori înfometaţi, Balboa duce dorul provocărilor ce l-au făcut cunoscut publicului. Renumele său nu s-a stins, dar de acum are de-a face faţă unei noi provocări. Lumea reală i-a răpit strălucirea din ring, sau cel puţin aşa i se pare, iar personajul nu se poate despărţi pe veci de imaginea sa de dur al periferiei. Ajuns respectat, din punct de vedere social, Rocky resimte dorul ringului ca principal resort al succesului său în viaţă. Acolo s-a consacrat, de acolo a construit totul, de acolo a plecat frumoasa sa poveste de dragoste, încheiată tragic pe parcursul celor şase părţi ale poveştii, acolo şi-a pierdut şi bunul prieten, Apollo Creed, campionul mondial căruia îi punea probleme serioase în primele două părţi ale filmului.
Drama lui Rocky nu este, de fapt, aceea a boxerului uitat, ci aceea a personajului care nu mai ştie pentru ce este acceptat. Singur, recuzat de propriul fiu, dar rămas în conştiinţa amatorilor de sport, el acceptă înfruntarea cu actualul campion mondial Mason Dixon în primul rând pentru sine. Liniştit şi la casa sa, Rocky se teme că şi-a lăsat în urmă calităţile cu care a izbândit, adică dorinţă, determinare şi puterea de a trece peste vicisitudinile ce i-au tot apărut în drum. Normal, scenariul ne spune de la început că de data aceasta nu vom avea parte de o victorie în ring, pentru că diferenţele de vârstă şi potenţial sunt imense. Dar, aşa cum era de aşteptat, ceea ce trebuie să desprindem de aici se vede cu ochiul liber şi ţine de visul american. Nu este niciodată prea târziu. Dacă vrei, poţi. Şi tot aşa. Suntem mai mult decât obişnuiţi cu acest stil de a trata lucrurile, astfel că nu avem de ce să zăbovim foarte mult asupra lui.
Pentru un film la care Stallone a făcut aproape totul, el fiind scenarist, regizor şi chiar cel care a realizat casting-ul, rezultatele nu sunt deloc rele. Deşi dialogurile sunt slăbuţe, desprinse din lirica de stradă, ele ţin. Personajele sunt creionate de asemenea, bine, iar oponentul său este chiar mai bine realizat decât personajul principal. Pentru că eu mă aşteptam la o reeditare a boxerului de culoare din partea a patra a filmului, dar nu a fost aşa. Mason Dixon înţelege cu cine are de-a face şi nu-şi subestimează adversarul. Iar în momentul în care realizează că mila cu care doreşte să-l trateze în ring i-ar dăuna marelui campion, el devine resortul principal al acestuia, aruncând florile din ring şi aşteptându-l ca pe un competitor de valoare. Mason se ştie superior, dar superioritatea sa se întinde până la forţa interioară pe care o degajă Rocky. La sfârşit, ambii s-au maturizat. Rocky a înţeles că succesul său nu a stat în pumni, ci în modul în care a perceput lucrurile, iar Mason a trecut cu bine proba înfruntării cu istoria, şi aici nu vorbim de înfruntarea sportivă, ci de cea umană.
Sincer, nu este un film rău, dar cred că poate fi văzut cu plăcere doar de către amatorii seriei. În rest, pentru ceilalţi, el poate fi un divertisment plăcut, mai ales că vine Crăciunul şi iar vom revedea toată seria de “Singur acasă”…

IMDB

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: