retragerea blogărului dintre pozele cu haleală

Dintre toate obiceiurile proaste pe care le are blogosfera, ăla de a te poza cu potolul pe masă mi se pare cel mai neinspirat dintre toate. Accept fără probleme orice altceva. Însă atitudinea asta legată de haleu are rost doar dacă am fi înainte de ’89: cu şniţelul garnisit cu cartofi pai puteai să-i faci în ciudă responsabilului cu cartea de imobil, că te-a turnat la secţie pentru că ţi-ai închis balconul. În anul 2012, un asemenea gest nu poate vorbi decât despre locul de unde provii şi despre ceea ce ai adunat în tine. Dacă încă nu ţi-ai scuturat pământul din pantofi, e de înţeles: era o vreme când vedeai şniţel doar în pozele pe care ţi le trimiteau rudele de la oraş. Dacă eşti din oraş, atunci e mai grav, pentru că minunata cultură a traiului în comun ţi-a produs leziuni ireparabile pe caracter. Am stat cândva într-un bloc de la periferia Bucureştiului. Sâmbăta, pe holul imens de la etaj, cele patru familii ieşeau să mănânce împreună. Se întindeau mesele, fiecare gospodină punea pe ele tot ce avea mai bun în casă şi începeau laudele şi comparaţiile. Tot cam ca la ţară, aţi spune. E normal, veşnicia s-a născut la sat şi tinde să fie lungă şi rezistentă. Toată lumea se hlizea, vinul prost, din şosete, curgea în râuri, iar gospodinele erau fie triste, fie vesele, în funcţie de părerile masculilor alfa din ceată. Spre deosebire de ziua de azi, ei nu postau fotografii pe blog, aveau la dispoziţie tot blocul, coborau vecinii de la celelalte etaje să mai stea la o şuetă, la o măslină. După paranghelia de weekend, fiecare se retrăgea la casa lui, uitându-se la o reluare de dureri braziliene şi râgâind a deplinătate.
Azi s-a schimbat şi retragerea: masculii alfa se duc acasă şi scriu pe bloguri despre copiii care nu au ce mânca.

Comments 16

  • Am observat ca o moda printre blogarii cu fite/cu figuri in cap este postatul de fotografii cu ce au mancat/ingurgitat la masa de pranz sau la cina… Ce o fi asa de interesant cu chestia asta, nu stiu… A, daca vreunul dintre ei ar gati vreo chestie inegalabila si vrea sa se laude poporului flamand cu talentul de bucatar as mai zice… :D

  • @Chiticot – Nu ştiu dacă a posta o farfurie plină este figură sau fiţă. Adică, na, înţeleg să faci asta dacă eşti undeva unde nu ajunge chiar oricine, dar când eşti într-o cârciumă mai mult sau mai puţin decentă, prin care poate trece mai oricine, şi arăţi poze cu doi cârnaţi ofiliţi şi trei cartofi prăjiţi, plus o salată, e inutil. Şi jenant.

  • Hmmm, eu is aia care punea poze cu cioco cand avea timp…

  • @brontozaurel – =))))))))))))))))))))

  • Delicios, ca de obicei. :D Sa “ragaim a deplinatate” si sa mustacim in continuare, ca tare bine o faci. :D

  • @andreea g. – Uof… Da. Mulţumesc. Na, ce să mai spun…

  • Iti lipsesc referintele : cine pune poze? Baga niste linkuri exemplificative.

    Mie de exemplu imi pare normal sa ma laud cu ce am reusit sa gatesc cu mana mea, nu de alta da’ in lumea conservelor si semipreparatelor, unele chestii devin realizari.

    Drept ii insa ca-i cam absurd sa pui poze cu mancarea ce-a gatit-o altcineva pentru tine: nu ne incanti cu nimic, experienta e doar a ta.

  • Un exemplu bun cred că ar fi ăsta:

  • @XZ – Să stabilim ceva: editorialul înseamnă opinie şi niciodată nu va dispune de o fotografie care să-l exemplifice. Între un editorial şi un material ordinar (obişnuit) există o diferenţă, care se va păstra. Şi da, ai făcut diferenţa perfect: când pozezi haleala de la restaurant, o faci degeaba.

  • @Andreea Laciu – Mulţumesc pentru că l-ai ajutat pe domnul :)

  • Oricând pot, ajut. Iar exemplul dat de mine mi se pare mai mult decât elocvent. Sper doar că cei de la celelalte mese nu au crezut că oamenii sunt din neolitic, ăăă, pardon, Neogen şi nu mai văzuseră mâncare până atunci. :)

  • @Andreea Laciu – Oricum, din câte văd, voi fi nevoit să introduc o nouă specie jurnalistică: editorialul cu poze. O să moară Cartianu de ciudă, cum de nu s-a gândit el primul la asta? Mai ales că are iPad-ul ăla care nu ştie cum funcţionează şi le poate ataşa direct de pe el :))

  • Mei, da’ lasa jos ironia ca-ti cade stramb. Tu ai impresia ca ai scris un editorial. Ca sa scurtam din drum, iti spun ca e contestabila afirmatia.

    Editorialul se exprima asupra unei probleme actuale si importante, el functionand astfel ca un eseu. Bun. Problema pe care o ridici tu in articol se refera la “obiceiul prost de a poza mancarea la restaurant, raspandit in blogosfera”. Eu prin comentariu am contestat ca e o problema importanta asta, in sensul ca-mi pare mie a fi un obicei ce nu-i inca raspandit suficient; de asta am si cerut exemple – care au exact rostul de a dovedi fondul problemei pe care o discuti. Inainte de a filosofa e o idee buna sa te asiguri ca domeniul pe care-l discuti macar exista :)

    Andreea mi-a dat un exemplu, foarte bine. CENZURAT. Si crede-ma, circul pe destule si variate incat sa-mi formez o parere informata. In schimb vad chiar des oameni ce incearca sa gateasca pe cont propriu – mancaruri banale, ce-i drept, insa productiile lor.

    Deci, pe scurt, inca nu ai reusit sa dovedesti ca problema “mancarea pozata la restaurant” este o practica raspandita, astfel incat sa merite un editorial. Mai astept, nu-i graba.

  • @XZ –

    1. Este editorialul site-ului. Punct. Aşa îl consider eu. Cunoşteam definiţia, nu trebuia să te chinui. Scriu editoriale la ziar de aproape 9 ani. Eu decid cum îl numesc pe ăsta. Poate că este mai mult un pamflet. La mine în casă îi spun cum vreau, ok. Mai sunt şi alţii care scriu sub forma asta. De prin presă, aşa.
    2. Oricine ar fi cei către care te referi sub o formă mizeră, trebuie să ai acordul meu pentru asta. Regula patru din regulile casei. Mă rog, sunt sigur că nu le-ai citit. Ca să fiu direct, Arhi mi-a fost oaspete, şi-mi poate fi în continuare. La fel ca alţii. Ai o problemă personală cu el. Poate decideam să las fraza aia cenzurată dacă nu aş fi considerat că nu avea nici un fel de legătură cu orice se discută pe aici. Atacurile se pot face şi inteligent. Că aşa vreau eu, la mine în casă şi acesta este stilul pe care încerc să-l impun. E drept, cu tine şi Mano va fi mai greu să reuşesc asta, dar încerc.
    3. Era să uit: dacă ai nevoie de exemple a ce discutam, caută-le. Singur. Nu văd de ce trebuie să îţi facă vreunul din noi treaba. Andreea a fost suficient de drăguţă încât să facă asta, perfect. E ultima oară.
    4. Cam asta a fost. De acum încolo decid personal dacă vreau să mai ascult anumite păreri, sau nu. Sunt sătul să mi se spună ce se face la mine în casă. Îţi sugerez să institui reguli în a ta.

  • BLOG OWNER’S NOTE: Comentariu editat, pentru că mi se spune că nu se poate şi aşa ceva nu se face. Bine. Iată că se poate şi se face.
    LATER EDIT – Ok, mi se spune că asta nu este editare, este ştergere completă a textului iniţial. Recunosc, dar nu regret fapta. Adică, na, aţi înţeles logica, da, ştergerea nu este editare? E frumos, se face şcoală în unele oraşe. La FF.
    Şi cică am făcut asta în calitate de administrator al blogului, nu de deţinător. Aşa să fie, na, probabil că unii sunt prea obosiţi după o zi în care au şi lucrat. A, staţi, am avut şi viaţă reală, n-am stat toată ziua la taste. Mneah, pentru asta nu mă scuz. Mergem mai departe.

  • @XZ – Nu încerc să vă lămuresc foarte mult, dar să fac unele eforturi:

    Stimate domn,

    La mine în casă eu fac regulile. Aşa cum am eu chef. Ele sunt extrem de maleabile pentru toată lumea, însă devin draconice dacă asta se cere. V-am mai spus, mergeţi dumneavoastră şi vomaţi afară, în lift şi apoi, dacă văd că sunteţi în starea în care să nu faceţi asta şi la mine în casă, poate vă permit accesul.

    Altfel, dacă eu am oameni pe care îi…hmmm…critic, o fac, din câte se vede, într-o formă cât se poate de decentă. Cer asta şi de la ceilalţi, lucru pe care dumneavoastră nu l-aţi putut face. Altfel, chiar dacă eu aş fi adoptat o formă ceva mai grosieră, bulevardieră, de exprimare, asta aş fi făcut eu, asumându-mi tot ce derivă din această decizie. Dacă sunteţi aşa de superior precum păreţi, aţi fi putut chiar să mă corectaţi.

    Din punct de vedere al cum şi ce numesc eu, sunteţi într-o eroare imensă. Însă aici ar trebui să cobor mult de tot ca să vă explic, eventual să vă dau şi exemple, şi încă sunt în faza în care nu văd de ce ar trebui să vă servească toată lumea doar pentru că lenea sau, eventual, nesimţirea, vă opresc să faceţi singur treaba asta. O să fac tot posibilul să contactez un grafician şi, pentru dumneavoastră, data viitoare, să fac desene. Sunt sigur că din ele veţi înţelege. Mă rog, era o glumă, mi-e greu să cred că aş scoate bani din buzunar ca să vă ajut, pentru asta s-au inventat fel de fel de alte locuri în online.

    Acum, ţinând cont de adresa de email cu care comentaţi, sunt sigur că aveţi treabă pe un alt blog, unul deosebit de drag şi pe care nu vă va deranja nimeni să vă exprimaţi ideile, că nu are de ce. Mergeţi acolo, spun eu, şi simţiţi-vă ca acasă, eventual faceţi şi regulile.

    Altfel, libertatea de care vorbiţi o puteţi lua cu dumneavoastră. Mi se rupe de ea. La mine în casă, libertatea este scrisă de mine, să nu exagerăm cu globalizarea asta, că ajungem la alte alea.

    Merci, xoxo, astea.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: