Restul e tăcere (2007)

Nae Caranfil pune pe picioare povestea primului film românesc. Şi o face atât de descriptiv, încât nu ne mai rămâne decât să luăm faptele aşa cum au fost şi să mai adăugăm câteva rânduri în cultura generală de care dispunem. Trebuie să spun că jumătate din film reprezintă o ficţiune, dar cred că şi mărturiile rămase din acea vreme sunt la fel de ficţionale, aşa că nu avem foarte multe de reproşat.

Nu este un film care să bucure, cum nu este nici unul care să întristeze. Este doar o peliculă la care te uiţi şi acumulezi istorie. Una pe care, aproape sigur, nu ai cunoscut-o aşa cum este ea redată. Una care impresionează prin devotament, prim dedicaţie, prin visare, una care te depărtează de un 2009 în care nici visele nu mai sunt gratuite.

Realizarea nu este una de excepţie şi nici nu avea cum să fie. Se vede, pe alocuri, lipsa de fonduri, ba chiar şi inventivitatea şi inspiraţia care au cam lipsit. Cum fondurile ştim că se duc la Sergiu Nicolaescu, pentru a turna Miclovani pe bandă rulantă, inspiraţia şi inventivitatea ne lovesc din plin, asta dacă vrem neapărat să fim atenţi la forma filmului, şi nu la fondul său.

Nu destăinui mai multe. Filmul este unul care nu trebuie ratat, şi am să vă rog doar să vedeţi ce rol colosal poate face Ovidiu Niculescu în postura bancherului Leon Popescu, acel nebun care a finanţat din propriile vise şi buzunare primul film românesc. În rest, nimeni nu excelează, filmul nu iese din nota unei pelicule autohtone ca oricare alta, iar Nae Caranfil nu are cum să facă bici din ceea ce nu poate pocni.

IMDB

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.