Războiul de după stadion

De fapt aseară nu s-a întâmplat nimic. Și nu, ce s-a întâmplat aseară nu vine de la niște patibulari care atât așteaptă, adică să-și încrucișeze cei doi neuroni cu cei ai suporterului echipei adverse, nici el foarte dotat de natură la etajele finale ale circuitului.

Aseară a fost vorba despre societatea noastră în ansamblu și despre modul în care este ea clădită și va continua să fie clădită. Aseară a fost vorba despre ura noastră pe ceva sau cineva, ură pe care o ducem cu noi peste tot, ură care anihilează nu doar orice rațiune, ci și orice șansă palidă de evoluție, pentru că de dialog nu poate fi vorba. Când ești incapabil să ai un prim dialog cu tine însuți nu există șanse să poți purta vreun dialog cu un terț.

Aseară a fost vorba doar despre scenă. Aseară a fost vorba despre un stadion de fotbal. Acolo a lovit ura.

Dar ieri a fost vorba și despre alte lucruri. Ieri a fost vorba despre homosexuali. Ieri a fost vorba despre cei care muncesc la multinaționale. Ieri a fost vorba despre pensionarii speriați că nu au cum să-și mai ducă zilele palide de pe o zi pe alta. Ieri a fost vorba despre cei care adoptă un alt partid. Ieri a fost vorba despre cei care mănâncă carne. Ieri a fost vorba despre cei plecați din țară. Ieri a fost vorba despre cei care vin să ne fure banii din țară. Ieri a fost vorba despre unguri. Ieri a fost vorba despre mulți alții și multe altele.

Și nu vă faceți speranțe prea multe, mâine vom avea o altă scenă. Mai mult decât parcă peste tot în lume, România se clădește zilnic pe ură. Suntem o societate bolnavă de ură, al cărui unic interes nu pare a fi altul decât ăla de al blama pe un altul. Ne regăsim din ce în ce mai mult în noi în clipa în care ne regăsim în ura pe care i-o purtăm altuia. Și din nou este bine să nu cădem în greșeală: când blamezi un om pentru că este altfel decât tine și asta doar pentru că nu poți accepta ce este sau cum este el, este vorba de ură. Nu de aversiune, nu de altceva, ci de ură.

Așa că, am mai spus, mâine vom avea o altă scenă. Mică, mare, dar vom avea. Adevărata durere, adevărata problemă vine când este vorba de actori.

Aseară am avut șansa de a spune că, asta este, de la niște personaje cu două clase, apropiate consumului de semințe în fața scării, râgâind sonor după mititeii făcuți în balcon și ștergându-și mucii din palmă pe pantalon… nu ai la ce te aștepta.

Dar ce ne facem mâine? Mâine se vor înfrunta corporatistul care a terminat o facultate și nu mai vrea să fie furat de penalii care conduc țara și profesorul de liceu acum pensionar, care de-abia are bani de medicamente. Mâine în arenă vor fi directorul de companie homosexual și directorul de companie heterosexual. Mâine se vor înfrunta românul dac și românul maghiar. Și tot așa.

Dacă aseară am avut luxul de a spune că totul vine de la lipsa de neuroni, care va fi luxul pe care ni-l vom mai permite mâine, când va fi vorba de ura unor oameni raționali?

Concluzionez spunând că România este un fel de experiment ciudat care are forma unei imense pușcării.

Una-n care, ca să se distreze, i-au desființat secțiile care delimitau categoriile de atitudini, lăsându-ne pe toți liberi, la grămadă, gata să ne sfâșiem cu cuțitele modelate din anii de școală, sub influența consumului puternic de droguri provenite din propria incapacitate de a ne accepta.

Iar efectele unui astfel de război sunt, din nefericire, mult mai sinistre decât ale celui care s-a desfășurat ieri pe stadion.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: