Rambo 4 (2008)

Regizat de Sylvester Stallone. După un scenariu scris (şi) de Sylvester Stallone. Jucat de Sylvester Stallone. Încheiat de Sylvester Stallone. Doamne, cât Sylvester Stallone pentru un singur film…

Faptele, la mişto. John Rambo este stabilit în Thailanda. Se ocupă cu prinsul şerpilor pentru un personaj local. La un moment dat, acceptă să ducă în Birmania o misiune americană, care dorea să-i ajute pe cei aflaţi în mijlocul unui război civil sângeros. Îi duce, şi se întoarce acasă. La câteva zile află că misiunea condusă a dispărut şi că oamenii ar fi putut fi luaţi prizonieri. Dintr-o dată, se trezeşte în el războiul. Alături de o trupă de mercenari pleacă în căutarea acestora. Ucide tot ce găseşte. Mai şi ratează dintre duşmani, în clipele când schimbă încărcătorul. Se întoarce acasă. Este fericit. N-au mai scăpat toţi, dar a reuşit să împiedice producţia de conserve birmaneze din carne de american.

Koneţ film. Zăvârşite. Dar să terminăm cu gluma.

Ca film de acţiune, nu am găsit aproape nimic de reproşat acestei, se spune, ultime serii din aventurile soldatului american John Rambo. Din clipa în care începe nebunia, sângele curge ca în filmele lui Tarantino, cadrele se succed uneori cu o viteză care nu poate fi percepută, iar trucajele folosite sunt de primă mână. Sincer, deşi cunoşteam astfel de scene, atât din episoadele anterioare ale nebuniei, cât şi din alte filme, sunt câteva clipe când modul în care loveşte moartea nu a fost niciodată mai aproape de forma pe care i-am zămislit-o în mintea mea, când am gândit că aceasta ar surveni în astfel de condiţii. Merită din plin să vezi ce poate face un glonţ de mitralieră grea dintr-un om şi în cam câte părţi îl poate despărţi, sau cum arată o săgeată care-ţi iese prin bărbie şi nu, nu sunt sadic. Nu ştiu dacă Stallone a ales vreun consultant, indiferent de ce naţionalitate ar fi fost acesta, dar ceea ce am văzut pe ecran pot spune că s-a transformat într-una dintre cele mai reuşite reprezentări ale atrocităţilor petrecute în războaiele din acea parte a lumii.

În ceea ce priveşte filmările, Stallone se pare că a mers exact în direcţia în care mă aşteptam să o facă, după ce am văzut ultima serie din Rocky. Bun, filmul cere mult close-up şi plan general, ceea ce avem parte din plin. Numai că există câteva momente când Stallone filmează colţuri de natură care contrastează puternic cu atmosfera şi genul filmului. Practic, bătălia între viaţă şi moarte nu este asigurată neapărat de actori, cât de panoramicul extraordinar pe care-l nimereşte Stallone de câteva ori la rând. De câteva ori bune, mai tot timpul. Nu sunt adeptul lui şi nu am să mă las cucerit de asta, dar merită din plin.

La nivel uman, trebuie spus că este prima oară când John Rambo este martorul faptului că războiul transformă şi cele mai pacifiste persoane în ucigaşi. Discut aici de preotul care, văzându-se în primejdie, pune mâna pe o piatră şi zdrobeşte capul eventualului său asasin. De ce piatră? Probabil că Stallone s-a gândit la David şi Goliath, iar modul în care a reflectat pilda biblică este perfect încadrat în film. Mai trebuie subliniat, că tot am ajuns aici, ideea conform căreia Dumnezeu ucide. Dar pe asta nu îndrăznesc să o duc mai departe, pentru că sper că nu voi avea parte de o producţie Stallone care să se încadreze pe undeva alături de Mel Gibson în ceea ce priveşte viziunea despre poveştile biblice.

La sfârşit, trebuie spus că moartea învinge. Din ea se naşte o nouă viaţă sau, mă rog, se scurg către o nouă zi cele ale norocoţilor rămaţi în viaţă. Iar pe John Rambo îl văd murind de două ori, în clipa în care-şi dă seama că nu poate trăi fără să ucidă şi a doua oară când vede sărutul de regăsire al lui Sarah şi Michael, realizând că, orice ar face, pentru alergătorul de cursă lungă singurul premiu este singurătatea.

Ciudat, dar trebuie să spun că Rambo 4 nu mi-a părut deloc un film rău. Eram pregătit să-l fac praf, dar am realizat că am avut parte de un film de acţiune bun, realizat după toate regulile existente şi care reuşeşte să introducă între tonele de sânge scurse momente de sensibilitate neaşteptate. Nu este o operă cinematografică în cel mai pur sens al cuvântului, dar pentru amatorii de filme de acţiune eu aş spune că este unul care nu trebuie ratat în vreun fel, cu atât mai mult cu cât el introduce teme neaşteptate pentru o astfel de peliculă. Adică, acelaşi lucru pe care Sylvester Stallone a ales să-l facă şi cu “Rocky Balboa”.

IMDB

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.