prima leapşă…

Deşi am decis de pe la începuturile blogging-ului să nu răspund vreodată la o leapşă, iată că fac şi acest prim pas. Pentru că este vorba de Tomata, pe care o respect enorm, dar şi de Cinabru, căruia îi cunosc curiozitatea de a şti cam ce şi cum se întâmplă în sufletul meu în materie de cinematografie. Poate şi pentru că nu am mai scris de multă vreme o recenzie la un film, pentru că nu am apucat să mă mai uit la vreunul. Iată că mă dezlănţui. Postul original al Tomatei, aici.

PS – Leapşa merge mai departe către cine se simte bine să o preia. Mulţumesc.

01. The Remains Of The Day – Pentru că Anthony Hopkins este uriaş, pentru că Emma Thompson este magistrală, pentru că doare totul, la fiecare cadru, şi pentru că putem învăţa cu toţii puţin din ceea ce înseamnă datoria morală.

02. The Great Dictator – Pentru că nu există o satiră politică mai aspră decât acest film şi, mai ales, pentru că nu există nimeni care să atingă geniul lui Charlie Chaplin.

03. Sibiriada – Pentru că m-a ţintuit în pat, deşi uneori nu înţelegeam, deşi îmi era greu să percep, deşi nu sunt adeptul filmelor care să răvăşească totul în tine. Şi, poate, pentru că poema rusă are prin mâna lui Konchalovsky o variantă ceva mai puţin albă.

04. Scent Of A Woman – Pentru câteva scene în care am simţit că Al Pacino este mai orb decât orbii şi pentru alte câteva scene în care am învăţat că femeilor le place să le oferi, dar să nu le ceri niciodată nimic. Pentru că viaţa este în primul rând “a oferi”.

05. Angels In America – O serie TV de excepţie, din nou cu un Al Pacino de zile mari. Povestea este simplă, criza SIDA de la mijlocul anilor ’80, interpretarea este fantastică, iar tensiunea îşi face pe deplin simţită prezenţa. Cine nu l-a văzut, să facă bine şi să pună mâna pe el.

06. Hamlet – Varianta din 1996, regizată şi jucată de Kenneth Branagh, peste 240 de minute de Shakespeare într-o interpretare de primă mână, poate primul film după care am spus că unii actori nu au noroc. Nu că Branagh ar fi un nimeni, dar văzând ce rol poate face în pielea prinţului nebun al Danemarcei, mi-am zis că merita mult mai mult.

07.  The Usual Suspects – Filmul după care Kevin Spacey se poate lăsa de actorie, este suficient pentru a rămâne în memoria mea.

08. The Old Man And The Sea – Nici nu vreau să îmi mai amintesc de câte ori l-am văzut. Şi mai mult ca sigur, am să-l văd din nou…ori de câte ori se poate. Există o frântură în el care m-a apropiat întotdeauna de realitate…aceea că oriunde am câştiga ceva, vom pierde altceva, cel puţin direct proporţional, în altă parte.

09. Charly – Un clasic ceva mai puţin vizionat, un clasic prin tema pe care o propune, aceea a bolnavului incurabil care trăieşte o perioadă de speranţă, pentru ca apoi să se cufunde din nou în bezna din care a ieşit. Temă reluată ceva mai târziu de un “Rainman”, mult mai cunoscut, din nefericire. Un film cu un Cliff Robertson într-o formă de zile mari.

10. Mad Dog And Glory – Robert De Niro şi Uma Thurman într-un film în care celălalt personaj principal, Bill Murray, aproape că nu mai contează. Şi o scenă de apropiere între cei doi care m-a impresionat profund, prin trăirile văzute pe faţa celor doi, şi pe care nu cred că am s-o regăsesc vreodată undeva. Durere şi împlinire în acelaşi loc, o catastrofă a simţurilor din care se naşte un lucru aparte, ceva ce nici unul dintre cei doi nu mai trăise de multă vreme.

11. The Seven Samurai – Un film în regia enormului Akiro Kurosawa care, pe lângă tema cumva western preluată apoi în “The Magnificent Seven”, propune şi problemele generate de civilizaţia niponă, aparte şi completă, asta ca să nu mai amintesc de modul în care este tratat sentimentul datoriei faţă de misiunea asumată.

12. No Country For Old Men – S-ar putea să mă contraziceţi, dar mi-a plăcut la nebunie faţa umană pe care o îmbracă răul în acest film dement al fraţilor Coen, ca şi faţa diabolică pe care o îmbracă binele. Despre umorul involuntar al dialogurilor, chiar şi când acestea sunt deosebit de serioase nu cred că trebuie să amintesc. Cât despre cum îşi construieşte rolul Javier Bardem nu cred că sunt multe de spus, am să fac asta când am să am timp să scriu recenzia nebuniei oscarizate.

13. Les Miserables  – Normal, varianta din 1958, cu Jean Gabin la pupitru, singurul pe care am reuşit să-l simt aproape de ceea ce avrut să exprime Victor Hugo. Mi-a plăcut şi varianta jucată de Lino Ventura, dar nu cred că va exista vreodată o ecranizare care să urce, din punct de vedere al compoziţiei şi realizării, peste aceasta.

14. Surviving Picasso – Un alt rol de excepţie al lui Anthony Hopkins, unul care mă face să cred în existenţa reală a acelui tip de Picasso mâzgălit pe peliculă de acest film. O nebunie, un nebun, o plăcere să observi mimica, să vezi frământarea, să simţi intenţiile.

15. Dekalog – Nu cred că am ce spune despre acest film, de fapt o serie TV. Pe mâna lui Krzysztof Kieslowski lucrurile iau turnuri ciudate, totul este aparte, iar interpretarea mea nu are ce să caute aici, pentru că simt din toată inima că acest film trebuie văzut de fiecare dintre noi, cu toate cele 10 părţi ale sale.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: