Poate că scăpăm și de ceva comunism modern…

O zic de la început și sper să nu supere pe nimeni: cultura open office mi s-a părut mereu o mizerie. Una în care desigur că am lucrat, una în care desigur că lucrez, dar în genere o mizerie. Bine, dacă v-ați supărat nu e ca și cum aș avea ceva de făcut pe tema asta, mai ales că nici nu vreau să fac. E o mizerie, punct.

Nimic nu mi se pare mai dăunător pentru performanță și dezvoltare ca o imensă hală în care oamenii sunt aruncați de-a valma, stând acolo ca într-un imens staul.

Loc în care să nu ai intimitate. Loc în care să nu ai spațiu pentru gândurile tale. În care să nu poți vorbi fără ca cel de lângă tine să nu audă tot ce spui iar tu să nu auzi tot ce spune cel de lângă tine. Loc în care, uneori, să nu-ți poți face treaba la modul serios și aplicat. Să nu te poți concentra. Să nu ai nici cea mai mică fărâmă de tu.

Dacă aș putea aprecia open office, atunci aș face asta pentru că a dus la rang de artă experimentul lui Ceaușescu. Ceaușescu care ne-a luat pe toți, ne-a pus la un loc în cocinile alea de blocuri infecte și ne-a lăsat la comun. Nimeni nu a mai fost el. Chiar dacă-ți doreai să păstrezi ceva pentru tine aș spune că era aproape imposibil, sub o formă sau alta vecinul era în viața ta înainte să poți să ai o reacție vizavi de asta. Te urmărea, te spiona, te aprecia, te turna, te judeca, te măsura. Încet, deveneai și tu la fel dacă nu erai cumva dotat cu un resort aparte care să te facă să reziști doar pentru tine, nu pentru toți.

Așa ne-a făcut experimentul ăsta pasta care suntem azi, măcar o parte dintre noi. Așa au apărut cei care sunt interesați de toate, se pricep la toate, au o părere despre toate. Influensării de azi sunt urmașii urmașilor distrușilor acestui experiment, mai ales ai distrușilor cărora le-a plăcut asta. Nimeni nu mai era el, deci nimeni nu mai putea rata de unul singur. Toți erau noi, deci se rata în colectiv. Ei, o ratare comună e mai ușor de suportat, tovarăși, că uite, și al lui Gicu de la patru’ e la fel, nu trebuie să ne sperie asta, suntem toți la fel de proști.

Blocul în care am stat pe vremuri avea șase scări. Ce mai avea el erau trei curți interioare, cu ghene de gunoi încorporate, comune pentru câte două scări. Pe curțile astea interioare existau două categorii de geamuri: cele de la bucătărie, mai mari, și cele de la baie, mai mici. Rezultatul? Tu-ți făceai liniștit un sandwich în timp ce unul era stricat la stomac. A fost o bucurie să cresc într-o asemenea grotă sinistră și să aud toate acele zgomote minunate. Civilizație, nu alta. Socialism. Colhoz de oraș.

Ei bine, experimentul ăla a ratat pentru că nu a dus intenția de depersonalizare la rangul la care a dus-o conceptul de open office. Nimic nu este mai sinistru decât este conceptul ăsta. Te sună curierul, vorbești cu el și imediat ce ai închis vecinul se apleacă peste tine întrebând ce ai comandat. Dă-te-n morții mă-tii mai încolo, că nu e treaba ta! Vii la lucru, te așezi pe scaun, constați că minimum 15 colegi din zona ta tușesc, strănută și-și trag mucii. True fact, pățită în iarnă, de-abia m-am ținut cât de cât sănătos. Veneam la lucru să iau viroza lor, pana mea, trebuia să fie și a mea, nu? Ai de schimbat ceva într-un PC, te apuci de lucru, lucrul face zgomot, ridici capul, vezi priviri dezaprobatoare, deh, au call-uri. Păi pula mea, nu eu am vrut să fie așa și, una peste alta, ia zi-mi cum gâtu’ mă-tii aș putea să schimb niște componente hardware fără să fac zgomot?

Azi nu mai ai scăpare. Te duci la lucru și ești al tuturor. Așa consideră capitaliștii ăștia buni că trebuie să fie. Ideea de a nu-ți mai aparține este de o ferocitate și de un cinism rar întâlnite, unele la care Ceaușescu doar putea visa. Azi nu mai este nevoie nici de Securitate, nici de responsabilul cu cartea de imobil, nici de caraliul arondat blocului. Azi este nevoie doar de open office. Oricine știe ce faci. Oricine știe cum faci. Oricine știe ce e la tine în familie. Oricine știe care-ți este salariul pe baza achizițiilor pe care le faci din când în când sau a mâncării pe care o comanzi. Oricine știe orice. Oricine știe că ți-ai cumpărat dildo-ul ăla anal scump pentru că ai decis că trebuie să-ți redescoperi sexualitatea. La fel și tu, vei afla imediat că Maricica a lu’ Vasile a început să-și lase flocii să crească și că Vasile este nefericit din cauza asta pentru că-l zgârie pe pulă.

Am speranța că perioada asta va aduce niște schimbări. Că nu vom mai fi înghesuiți ca animalele la maximum 30cm distanță unul de altul. Că lumea va începe să pună preț pe un pic de depărtare, na, poate acel metru și juma’ apărut dintr-o dată între tine și ăla care e răcit de 3 zile te va ajuta să nu duci și tu acasă ce are el. Poate multe altele.

Poate oamenii vor înțelege că o mare parte din ceea ce se petrece acum derivă exact din faptul că distanțarea a fost de multă vreme anulată, că nimic nu a stat între virus și ei. Ne-am obișnuit unii peste alții, dând mâna din reflex și zâmbind din condescendență și iată că lucrurile astea s-au întors împotriva noastră. Ne-am făcut viețile comune, dar iată că salvarea este de unul singur și ține de distanțare. Ni s-a băgat în cap că suntem o echipă, că dacă nu suntem la un loc, ca vitele, lucrurile nu merg, dar uite ce bine merg și de la distanță, căci comunicarea azi este facilitată de tehnologie. Ne-am lăsat călcați în picioare de rahatul ăsta modern și sper că a venit vremea ca din anumite puncte de vedere să-l călcăm și noi pe cap.

Să ne cerem micul spațiu. Să ne cerem liniștea necesară. Să ne cerem intimitatea ideilor. Să ne cerem distanța care trebuia să ne fie oferită încă de la început, că ne descurcam noi și singuri să facem bisericuțe, mai ales în interiorul nației ăsteia.

Să ne cerem înapoi demnitatea de a fi oameni, nu găinile crescute în baterii la sol.

Suntem pe plantație, suntem la produs, noi muncim pe salarii uneori gheboase în scopul de a-i permite patronului să-și cumpere ce vrea pipota lui, când vrea pipota lui. Cunoaștem asta, ne-am asumat să fie așa din clipa în care am uitat că tot ce primim azi pe bani se găsește în natură și că am putea până și azi să trăim din acele lucruri. Numai că ne-am atrofiat instinctele de prădători, căci asta suntem sau, mă rog, eram. Cum îi spunea Mickey lui Rambo în al treilea film al seriei, ți s-a întâmplat cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui boxer, te-ai civilizat. Ei bine, da, ne-am civilizat. Așa că azi mergem să muncim, să ne pierdem ani din vieți pe drum, să primim uneori salarii care nu ne ajung, toate acestea pentru subzistență și, mai ales, pentru Rolexu’ ăla nou al șefului, bătând însă din palme ca pingunii când vine să ne spună ce mândru e el de noi, cum a crescut el firma cu noi și ce lucruri frumoase vom face în continuare împreună.

Ei, dacă tot acceptăm toate astea, atunci este vremea ca și mizeria ce poartă numele de open office să dispară. Pentru că nu este nevoie să fim prieteni ca să slujim. Pentru că putem fi mințiți și pe Skype. Pentru că putem avea grijă de firmă și dintr-un birou separat, oricât de mic ar fi el, în fond așa avem grijă de veniturile noastre directe, nimic nu ne face responsabili ca asta.

Pentru că, repet, întotdeauna am fost singuri. Și e bine să începem să semnalizăm cu adevărat distanța asta și să nu ne mai prefacem că ne-ar păsa cumva unii de alții. Pentru că pe mine mă doare-n cur de ei și pe ei în doare-n cur de mine. Atât de simplu este.

Pentru că acum vedem că distanțarea ne salvează de virus.

Ei bine, este timpul ca distanțarea să ne salveze și de comunism.

2 comments
  1. Conceptul de open office e o mizerie si trebuie sa moara, de acord.

    Altfel… sa inteleg ca n-ai patit sa-ti sune vecini plictisiti la usa in perioada asta? Cu un smartphone la inaintare sa asculti un cantecel bisericesc, sa vezi un filmulet cu copchilu’ vreunei rude facand cacuta?

    • Recunosc, am scăpat de așa ceva. Oricum nu suntem foarte prietenoși pe etajul ăsta, stăm cam fiecare la treaba sa. Asta mi-ar mai trebui. Mai aveam unul care suna ca disperatul la ușă să-i bag numere de telefon în agenda de telefon, mă suna pe telefon și la lucru, îl sunam eu înapoi, sărea pe mine că de ce nu îi răspund, ei, i-a trântit Mihaela două comentarii mai aparte de două ori și a evitat să mai ajungă la mine. Aștept să vină preotul sau vreun cretin să aducă lumină sau ceva, atunci să vezi distracție 🙂

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.