Piața Universității și tata

Tata a venit acasă bătut. Nu avariat grav, dar avariat. Și asta nu era chiar ușor. Ca să înțelegeți, tata avea cam 1.80 m și vreo 80 de kilograme. Și o forță care-i depășea gabaritul, și așa impozabil. Așa că nu se putea întâmpla ușor. Mă gândesc însă că poate atunci a acționat spiritul de conservare. Când ai acasă doi puradei, din care unul încă mic, parcă nu riști să te manifești. Știu că a reușit să scape din clinci și să intre în metrou.

A fost bătut pentru că venea de la serviciu. Era proiectant la ISPE, adică Institutul de Studii și Proiectări Energetice. Vizavi de circ, acolo lucra, iar de sub mâna sa au ieșit multe dintre termocentralele cu care se mândrea la acea vreme acel sistem inept. Îi plăcea să respecte ce face și să-i respecte și pe alții dintre cei care făceau. Așa că-n ziua aia, ca în atâtea alte zile, venea acasă fiind îmbrăcat în costum și ducând cu el diplomatul în care zăceau schițe, pixuri, markere și multe altele. Și creioanele acelea formidabile, 0.5, 0.7, 0.9, de o calitate pe care nu am mai regăsit-o vreodată. Participase la toată nebunia aia din piață, trecea zilnic pe acolo, ne povestea de oameni care protestează, de cântece, de lucruri în genere pașnice.

Și a fost bătut. O cizmă murdară și niște haine care nu pot fi regăsite azi nici în ajutoarele destinate țărilor din lumea a patra l-au condamnat. Erau mai importante. El era intelectual. Probabil că animalele acelea care nu văzuseră vreodată plicuri de zahăr se gândeau că era unul din ăia care consumase din drogurile găsite în sediile PNL și PNȚ-CD. În plus, ăștia nu munceau, futu-le crucea lor de nenorociți, ăștia gândeau. Veșnica problemă a românului, care crede că doar murdar, mizer și obosit până la limita morții…dovedești că produci. Aceeași poveste pe care am trăit-o în blocul în care am revenit după multă vreme și-n care vecinii se întrebau de ce nu muncesc și stau acasă. Eu munceam de acasă, aveam și am probabil un salariu mai bun decât multe dintre pensiile lor, dar nu plecam dimineața la 8 de acasă, pentru a mă întoarce seara la 6, de-abia respirând, începând eventual să-mi beau mințile și să-mi calc femeia-n picioare, cum face orice român care se respectă. Român de bine.

Anii au trecut. Tata a murit. Zace undeva, într-o groapă săpată în cimitirul din spatele Carrefour-ului de la ieșirea spre Pitești. Nici măcar nu am trecut pe la el. Nu pot încă. Și-mi duc crucea asta, să nu credeți că nu sunt condamnat pentru gestul meu. N-a apucat să mă vadă la casa mea, așa cum atât de ușor spunem. Să se bucure de alegerea mea, singura alegere de care sunt mândru în cei 41 de ani pe care i-am adunat. Nici alegerea mea nu a apucat să-l cunoască mai bine, și regretă și ea asta. Nici eu să mă bucur mai mult de el, și să jubilez de mai multe ori decât am făcut-o, că în sfârșit ajunsesem să-l bat la tenis de câmp. Pe vremea aceea, în care jucam destul de des, veniseră timpurile în care oricât de tehnic ar fi fost, picioarele mele făceau diferența. Iar eu, copil prost, aflat mereu într-un război fantastic cu el, mă bucuram de triumful de pe teren. Am aflat, și duc asta în suflet zi de zi, că trebuia de fapt să mă bucur de existența lui. Când am aflat asta, era prea târziu.

Spuneam că tata nu mai este. În schimb…este Ion Iliescu. Și nu doar că este, dar ne și ține în continuare lecții. De democrație. De consens. De progres social. De politică externă. De…mă rog, ne ține lecții. Nu-i pot ura lui Ion Iliescu să moară. Aștept să moară, însă. Și asta nu pentru că am promis că dau de băut când se întâmplă evenimentul. Nu. Ci pentru că dacă acolo, undeva, există o altă lume, atunci tata va ajunge să stea de vorbă cu el. Și știu că politrucului nu-i va fi ușor, cunoscând ce și cine era Constantinescul din care mă trag.

Iar eu…eu am să fiu întotdeauna acel om pe care l-a pregătit. Un om care va urî comunismul, bolșevismul, egalitatea socialistă și orice altceva are legătură cu această boală care ar fi trebuit condamnată fără ezitare, poate chiar mai aprig și mai din rădăcină decât a fost condamnat nazismul.

Mai bine mort, decât comunist.

Comments 4

  • Cum spuneam, sunt atat de multe nedreptati de indreptat incat nu stii daca mai poate fi vorba de echilibru sau daca cineva sau ceva poate sa le indrepte.

    • Eu nu cred că un asemenea rău se poate îndrepta. Pur și simplu nu există lucru care să acopere, să șteargă, să anuleze ce a făcut animalul acela cu poporul ăsta nefericit.

  • eu mi-am propus să şi beau cu iliescu. dar, ilegal sau nu, o să filtrez prin rinichi băutura pe care o să i-o torn pe mormânt.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: