Petrecerea de groapă nouă

Am spus acum câteva zile că de o vreme încoace sunt clientul aproape fidel al emisiunii “Vânătorii internaționali de case/House Hunters International” de pe Travel Channel. Încerc să nu pierd vreun episod, devine chiar o pasiune. Mai jos am scris câteva ceva din ceea ce mi-a evocat emisiunea asta din punctul de vedere al culturii din care provin. Sunt lucruri pe care le-am simțit și considerat mereu, acum am fost făcut să și scriu despre ele.

Să plecăm de la realitatea românească. Probabil că știți că aici la noi se consideră că ai trăit degeaba dacă nu ai făcut trei lucruri în viață: nu ai o casă, nu ai făcut un copil și nu ai sădit un pom. Pentru vasluieni este ceva mai greu să nu trăiască degeaba, ei mai au de făcut două lucruri în plus: de violat o rudă și de înfipt un topor în capul unui consătean. Însă o să considerăm că ultimele condiții nu sunt așa de răspândite pentru a fi socotite obligatorii, deci ne rezumăm la primele trei.

Concluzia principală pe care o tragi privind la episoadele de 30 de minute care compun emisiunea este că pentru ei casa este cu totul altceva. Și este așa pentru că ei sunt altceva.

În primul rând, spre deosebire de cultura noastră în care proprietatea este privită cu evlavie și te transformă dintr-o dată în ceva ce merită automat respect, pentru ei casa nu este o proprietate. Nu am văzut viziunea aceasta nici în ceea ce privește închirierea, nici cumpărarea. Pentru acele culturi casa este privită ca o utilitate. Și raportarea se face nu față de faptul că o deții, ci față de cum te ajută ea, integrată în viața ta, să evoluezi. Deținerea unei case este un lucru în fața căruia acele culturi nu par a răspunde.

Mi-aduc și-acum aminte de disputa dintr-un bloc din Olteniței în care argumentul suprem al celei cu care vorbeam a fost “chiriașule”. Până și aici unde stau și unde sunt cunoscut de 43 de ani de către unii vecini, președintele blocului, o tâmpită care a sosit de curând la putere și este deja îmbătată de ea, are grijă ca-n fiecare discuție pe care o poartă cu mine să-mi amintească faptul că nu eu sunt proprietar aici. Sunt cumva un nerealizat. Și da, am auzit și aici vorbindu-se despre câteva persoane sub forma “a, ăia… păi aia sunt chiriași!”.

Ei bine, așa ceva nu există în imaginile pe care le-am tot văzut. Casa nu este mijlocul vieții tale. Noi ne aranjăm viața în funcție de casa pe care o avem, fie că este cumpărată/moștenită sau închiriată. În cazurile pe care le văd casa apare în urma evaluării propriei vieții. Dacă servește acesteia atunci este aleasă, dacă nu… atunci se trece la următoarea. Chiria le dă oamenilor posibilitatea de a se mișca. De aici apar și momentele în care oamenii motivează că nu se mai regăseau într-un loc și doreau să experimenteze. Și uite așa dai de unii care au renunțat la chiria din State și au ales să stea cu chirie în Mongolia când li s-a ivit posibilitatea. Pentru că au motivat că vor să experimenteze, să se îmbogățească spiritual, să vadă și altceva. Le-ar fi stat o proprietate în cale? Cu siguranță, da. Dacă lucrurile le ies prost pot renunța la chiria respectivă și continua în alt colț de lume? Același răspuns, da.

Poate face un român asta? Nu, nu cred. Sau nu așa ușor. Pentru noi până și ideea de a lichida totul la București, să spunem, și de a pleca spre Cluj/Brașov/Sibiu/Timișora, recte în aceeași țară, este ceva ce considerăm că nu este atât de ușor. Și asta pentru că acea cultură din care provenim ne-a învățat că trebuie să ne împământăm bine undeva și din acel loc din care ne-am înfipt șuruburile să ne apucăm să vedem ce este de făcut și cu viața noastră. Și este complet greșit.

Desigur, de la filosofia celorlalți pornesc multe alte lucruri. Alegerile sunt uneori neașteptate și extrem de fine, ceea ce-mi spune că viețile lor sunt acordate prin cu totul alți potențiometri. O casă ce necesită renovări serioase poate fi oricând preferată în fața uneia care este la cheie. Doar că aia ponosită este mai aproape de centru, de serviciu și de parc, iar asta le spune celor doi că vor petrece mai mult timp împreună. Eu am pierdut și 4 ore dus-întors pe drum și știu ce-nseamnă asta. Sunt 4 ore în care aș fi putut să stau cu nevastă-mea la un pahar de vin, depănând discuții. Pentru ceilalți timpul personal este foarte important din punct de vedere al cuplului și este un motiv principal de reflecție când fac o alegere. Noi nu ne putem permite asta, și aici mă refer la noi ca nație. Și asta pentru că da, ne întoarcem la aceeași temă principală, noi suntem învățați să fim mulțumiți că avem o casă, fără să mai conteze unde este ea și ce probleme conexe apar odată cu asta.

Toate celelalte ingrediente modifică și ele jocul. Copiii trebuie să dispună de un minim spațiu de joacă și neapărat de un parc în apropiere, prietenii nu trebuie să facă foarte mult până la tine (tot pentru a petrece mai mult timp în compania lor), dormitorul de oaspeți trebuie să fie suficient de mare pentru a părea confortabil și multe alte lucruri la care nu mă pot gândi acum pentru că ar însemna că termin mâine de scris.

Și să nu vă gândiți că toate acestea vin la pachet și cu darea de mână. Nu. Oamenii își setează un preț și vor să se țină de el. Că tot am vorbit mai sus de Mongolia, cei doi au ales o casă mai puțin pe gustul lor pentru că ideea principală era de a călători mult în țara aia, de a acumula, iar diferența de 300 de dolari conta. În plus apare ideea că poate mâine ești în altă parte, așa că de ce să cheltui prea mult de data asta? La noi e mai simplu. Ai 35.000 euro, atunci de 35.000 euro vei lua, indiferent de cartierul în care se află. Numai să iei casa, asta este tot ce contează. E la 2 ore de locul de muncă? E însă a ta! E la 2 ore de primul parc decent? E însă a ta! E într-o zonă fără nici cea mai mică metodă de a te distra sau relaxa în afara casei? E însă a ta! Game, set and match. Ești proprietar.

Din câte vedeți lucrurile de care vorbesc stimulează inclusiv migrarea forței de muncă, un alt lucru pe care-l consider benefic și pentru angajat, dar și pentru angajator. Ăsta este un alt lucru pentru care România este nepregătită până și-n ziua de azi, un fenomen pe care nu este capabilă să-l priceapă. Suntem învățați să stăm cu anii într-un loc, să ținem de el cu dinții. Părinții și bunicii noștri au zeci de ani lucrați în același loc. Nu cred că le-a plăcut. Nu cred nici că nu aveau cum să schimbe asta. Pur și simplu am fost ținuți în acel sentiment de e bine și așa și ne-a convenit extrem de mult comoditatea oferită de lipsa dorinței de a face schimbări. Nouă ne-a plăcut să fim ca alții. Erau și ceilalți la fel de nefericiți și prinși în aparența siguranței? Perfect, deci nu suntem singurii.

Asta-i o discuție pe care o duc și azi cu maică-mea și mă umplu de spume când aud chestii de gen da, dar nici alții nu pot face aia, nu ești singurul sau da, dar și noi am fost la fel, asta este ori, și asta e cea mai gravă, asta-i țara în care trăiești, trebuie să fii ca ceilalți, nu să vrei tu altceva. Nu sunt un om bogat, nu sunt nici nici extrem de curajos și clar am și eu gradul meu de confort, însă am încercat mereu să lupt cu modul în care am fost crescut. Nu mă interesează că alții sunt ca mine. Am încercat mereu ca eu să fiu altfel decât ei. Nu mă ajută că din 10 învinși eu sunt unul. Măcar dacă ajung în statistica aia, atunci să încerc să lupt până la capăt.

Zilele de azi sunt și mai grave. Astăzi nu mai plecăm dintr-un loc de teamă că nu am găsi un altul din care să ne asigurăm viața de zi cu zi. Ca om care și-a dat de câteva ori demisia, dar care a și pierdut de câteva ori din cauza verticalității sale inflexibile, pot spune că există viață și la 1 zi după ce nu mai ai serviciu. Pentru cei de acolo oportunitatea schimbă lucrurile. Da, când stau în State și primesc o ofertă de lucru în Germania ei văd asta ca pe o oportunitate. Cultură nouă. Experiențe noi. Acumulări noi. Prieteni noi. Stil de viață nou. Pe scurt, o experiență din care rămâi cu ceva, un moment care te va face să zâmbești când pleacă ultima suflare de pe buzele tale.

Pentru că ai făcut cu adevărat ceva. Nu o casă. Nu un pom. Nu un copil.

Pentru că de fapt ai făcut cu adevărat ceva pentru tine. În fond ești singurul care contezi în jocul ăsta intitulat viață.

Și uite așa ajung la concluzie, că rândurile astea trebuie să dispună și de o concluzie.

Concluzia este că fac parte dintr-un neam care-și dorește încă din fragedă pruncie să se îngroape, care trage ca disperatul să-și cumpere un cavou pentru care plătește zeci de ani rate și care, în semn de bucurie că și-a făcut asta cu mâna sa, cheamă toți prietenii la petrecerea de groapă nouă.

Comments 16

  • Bo$$, io nu inteleg partea cu ,,Le-ar fi stat o proprietate in cale? Cu siguranta, da”. Oricand poti sa vinzi, inchiriezi, bagi in conservare. Io daca as pleca, fie i-as lasa pe nasi sa stea in locul nostru (adica ar conserva casa), fie as vinde, da’ chiar nu vad casa ca o piedica in cale plecarii. Proprietar sau chirias, avantaje si dezavantaje de ambele parti. Am stat 11 ani in chirie, o fost ok, dar asa cum isi permite chiriasul sa plece cand are chef, la fel are si proprietarul dreptul ca la sfarsitul anului de contract sa-ti ureze drum bun si muie placuta cu mutatul si cautarea altui loc de inchiriat.
    Nu-i rau nici sa-ti cumperi o casa, nici sa o construiesti, rau ii sa te cramponezi de una in momentul in care iti aduce mai multe dezavantaje decat avantaje.

    • Unul singur a vândut tot. Și regreta, spunea că nu știe dacă nu trebuia să lase ceva acolo. În rest ceilalți nu prea aveau casele lor, erau în chirie și asta le-a ușurat mult mai mult sarcina. Și crede-mă, la prima vedere e ușor de evaluat așa, dar eu cred că o proprietate pune niște probleme suplimentare de alegere, parcă e mai greu să faci pasul acesta când știi că “ai” ceva și ar urma să nu mai ai :) Măcar afectiv și tot ai de dus o luptă.

      • Banuiesc ca te referi la ,,unul singur” care a vandut tot din ce ai vazut tu in cadrul emisiunii, asta nu insemna ca nu se practica. Avem prieteni care au plecat si au inchiriat/vandut fara probleme, cred ca si tu ai face la fel, eu am spus ca o sa fac pasul asta, cand o sa fie cazul. La mine o sa fie putin mai greu pentru ca mi-am facut casa cum am vrut eu, pentru ce am io nevoie si-i foarte putin probabil sa gasesc una la fel, de inchiriat, da’ asta nu insemna ca o sa mor cu casa de gat. N-am avut nici un fel de probleme sa plec din orasul natal in conditiile in care ai mei imi ofereau apartamentul in care am crescut, cu conditia ,,sa raman”. M-am pisat cu bolta, am plecat, am stat in chirie si o fost ok.
        Sa nu-mi zici ca o sa ai o problema sa vinzi si sa te muti unde iti este mai bine.

        • Eu personal nu am. Doar că eu și cei care gândesc ca noi sunt o excepție, nu o regulă.
          Și da, din zecile de episoade văzute doar unul avea casa sa. Și da, a vândut-o. Dar din nou este o excepție, regula spune că ei preferă chiria pentru a avea loc de mișcare și a nu fi legați prea tare de glie :)

  • cu durere în suflet te anunț că nu mă calific pentru niciuna dintre cele trei lucruri care, după vorba rumânului, trebuie făcute: no home, no child, no tree. :)))))
    și dacă la copaci am renunțat din pruncie, pe când am văzut culcată la pământ valea copilăriei doar pentru a crește în loc betoane, idea de casă a mea se traduce printr-o urnă de lut, vremelnică și aia. în fapt, ca s-o zicem drept, după ce vezi demolată casa copilăriei de comuniști, cred că lucrurile se așează altfel în cap. plus libertatea aia , nelegarea de bancă și de beton pe trei vieți de-acum încolo. e drept că am avut unde sta, deși…

  • În primul rând, spre deosebire de cultura noastră în care proprietatea este privită cu evlavie și te transformă dintr-o dată în ceva ce merită automat respect, pentru ei casa nu este o proprietate.

    Casa este o proprietate pentru toata lumea. Faptul ca ai una nu te transforma neaparat in ceva ce merita automat respect, da’ macar spune despre tine faptul ca nu esti incompetent.

    Nu am văzut viziunea aceasta nici în ceea ce privește închirierea, nici cumpărarea. Pentru acele culturi casa este privită ca o utilitate. Și raportarea se face nu față de faptul că o deții, ci față de cum te ajută ea, integrată în viața ta, să evoluezi. Deținerea unei case este un lucru în fața căruia acele culturi nu par a răspunde.

    Pai, tine de utilitate pentru toata lumea (ai unde sa dormi, nu mori in frig, nu te mananca maidanezii etc) si te si ajuta sa evoluezi.
    Un exemplu simplu in sensul asta suna cam asa: acum am casa -> nu mai am de platit chirie -> imi permit sa folosesc altfel banii pe care-i foloseam platind chirie inainte -> citesc, calatoresc etc.

    Noi ne aranjăm viața în funcție de casa pe care o avem, fie că este cumpărată/moștenită sau închiriată.

    “Noi” care? Pentru ca nu e cazul.

    Chiria le dă oamenilor posibilitatea de a se mișca. De aici apar și momentele în care oamenii motivează că nu se mai regăseau într-un loc și doreau să experimenteze. Și uite așa dai de unii care au renunțat la chiria din State și au ales să stea cu chirie în Mongolia

    Sigur. Cei care-si permit. Dar ghici ce: cei care-si permit o miscare de genul asta si-ar fi permis si o casa oricum.

    Le-ar fi stat o proprietate în cale? Cu siguranță, da.

    De unde plm atata siguranta? Uite, eu am una. Am plecat fluierand. Cum anume mi-a stat in cale? Si daca maine ma trozneste pe mine cheful de a ma muta in Mongolia – dracu’ stie ce-as putea cauta acolo – e OK, o pot face. Ghici ce: chiria incasata lunar pe casa aia probabil mi-ar permite sa traiesc ca lumea in Mongolia, fara a fi nevoit sa muncesc…de exemplu. Deci, cum anume iti sta in cale?

    Dacă lucrurile le ies prost pot renunța la chiria respectivă și continua în alt colț de lume? Același răspuns, da.

    Pai, la fel pot face si eu – proprietarul. Cu ce ma incurca?

    Poate face un român asta? Nu, nu cred. Sau nu așa ușor. Pentru noi până și ideea de a lichida totul la București, să spunem, și de a pleca spre Cluj/Brașov/Sibiu/Timișora, recte în aceeași țară, este ceva ce considerăm că nu este atât de ușor.

    Lol, intreb iar, “noi” care? Ca-s 100% sigur ca nu ma reprezinta fraza aia. Si – vorbind din experienta – e foarte usor sa “lichidezi totul” si sa pleci unde-ai treaba. Am lucrat deja in 13 tari. Numarate. Si e foarte usor si sa NU lichidezi totul si sa pleci unde-ai treaba/chef. Nu-i ca si cand te tine cineva legat de un perete, bo$$.

    O casă ce necesită renovări serioase poate fi oricând preferată în fața uneia care este la cheie. Doar că aia ponosită este mai aproape de centru, de serviciu și de parc, iar asta le spune celor doi că vor petrece mai mult timp împreună.

    Pai, aproape toata lumea ar alege casa ponosita, fie si pentru c-ar lua-o mai iefitn. Si romanii si strainii. Doar ca in multe cazuri, romanii nu pot alege casa mai “ponosita”, pentru ca, de obicei, se-ntampla sa aiba si alte belele. Gen nu e conectata la gaze/apa sau are o bulina rosie…Sau “renovarea” implica probleme la structura de rezistenta si nu, mersi. Sau pute blocul de la 1 km deja. Sau.

    Eu am pierdut și 4 ore dus-întors pe drum și știu ce-nseamnă asta. Sunt 4 ore în care aș fi putut să stau cu nevastă-mea la un pahar de vin, depănând discuții. Pentru ceilalți timpul personal este foarte important din punct de vedere al cuplului și este un motiv principal de reflecție când fac o alegere. Noi nu ne putem permite asta, și aici mă refer la noi ca nație. Și asta pentru că da, ne întoarcem la aceeași temă principală, noi suntem învățați să fim mulțumiți că avem o casă, fără să mai conteze unde este ea și ce probleme conexe apar odată cu asta.

    Nah. Pentru romani, casa implica un nivel de efort destul de ridicat. Adica, plm, cand am luat eu cosmelia mea, a fost, cat, 91k? La un salariu de 1k? Salariul net pe aproape 8 ani? Si ala nu era chiar salariul mediu. Asa ca pentru un roman “normal”, nu se pune problema de a face alegerea aia. Se pune problema de “lucrez in Pipera, dar imi iau locuinta in Drumul Taberei, ca doar acolo imi permit”.

    Și să nu vă gândiți că toate acestea vin la pachet și cu darea de mână. Nu. Oamenii își setează un preț și vor să se țină de el. Că tot am vorbit mai sus de Mongolia, cei doi au ales o casă mai puțin pe gustul lor pentru că ideea principală era de a călători mult în țara aia, de a acumula, iar diferența de 300 de dolari conta. În plus apare ideea că poate mâine ești în altă parte, așa că de ce să cheltui prea mult de data asta? La noi e mai simplu. Ai 35.000 euro, atunci de 35.000 euro vei lua, indiferent de cartierul în care se află. Numai să iei casa, asta este tot ce contează. E la 2 ore de locul de muncă? E însă a ta! E la 2 ore de primul parc decent? E însă a ta! E într-o zonă fără nici cea mai mică metodă de a te distra sau relaxa în afara casei? E însă a ta! Game, set and match. Ești proprietar.

    Pai, NU AI 35,000 de euro in Romania. Poate poti imprumuta atat. De avut, ai, in general, intre 5 si 10k. Daca-i ai si pe-aia. Si banca iti spune “iti putem imprumuta 30k”. Tu ai 5k. Normal ca te uiti la 35k, chit ca-i la 2 ore de ce vrei tu. Ca doar acolo “iti permiti”. Tu ai cumva impresia ca lumea alege cocioabe mizerabile, asa, la mama dracu’, ca asa vor ei, sa stea intr-o chestie mizerabila?

    Părinții și bunicii noștri au zeci de ani lucrați în același loc. Nu cred că le-a plăcut. Nu cred nici că nu aveau cum să schimbe asta.

    Ba da, boss. Nu te mutai cand si unde doreai tu. Nici macar in comunism. Ai auzit vreodata de buletinul de Bucuresti, de exemplu?
    Nu aveai nici o piata privata de inchiriat chestii. Nu. Inchiriai tot de la stat. Si daca te lovea pe tine dorul de duca, sa zicem c-ai fi vrut sa te muti din Bucuresti in Constanta, nu era atat de simplu. Unde locuiai? Ca erau altii pe lista inaintea ta, altii care trebuiau sa primeasca. Nu era ca acum cu “ofer eu 50 de euro in plus pe luna, domnule proprietar, inchiriati-mi mie apartamentul”.

    Pur și simplu am fost ținuți în acel sentiment de e bine și așa și ne-a convenit extrem de mult comoditatea oferită de lipsa dorinței de a face schimbări. Nouă ne-a plăcut să fim ca alții. Erau și ceilalți la fel de nefericiți și prinși în aparența siguranței? Perfect, deci nu suntem singurii.

    Lol. Pentru a treia oara, lipseste o definitie a acestui “noi”/”noua”. Din Romania au plecat deja milioane de oameni, deci nici macar la nivel de popor nu se aplica.

    Astăzi nu mai plecăm dintr-un loc de teamă că nu am găsi un altul din care să ne asigurăm viața de zi cu zi.

    CARE NOI, BA?

    Pentru că de fapt ai făcut cu adevărat ceva pentru tine. În fond ești singurul care contezi în jocul ăsta intitulat viață.
    Și uite așa ajung la concluzie, că rândurile astea trebuie să dispună și de o concluzie.
    Concluzia este că fac parte dintr-un neam care-și dorește încă din fragedă pruncie să se îngroape, care trage ca disperatul să-și cumpere un cavou pentru care plătește zeci de ani rate și care, în semn de bucurie că și-a făcut asta cu mâna sa, cheamă toți prietenii la petrecerea de groapă nouă.

    Nah. Sarbatoresti independenta la chestia aia – daca o faci. Pentru ca “de azi” platesti pe rate ceva mai putin decat plateai inainte pe chirie si, in 10-20-30 de ani, acoperisul ala o sa fie al tau. Daca nu faci asta, dupa 30 de ani de platit chirie iesi la pensie si o belesti original. Ca din pensia aia nu-ti permiti nici sa platesti chiria – nu mai discutam de facturi, haleala sau restul.

    In realitate, casa e pe toata planeta o investitie. Nu neaparat in pereti, ci in tine. Eu discut din postura de dorel care-i si proprietar, si chirias. Foarte multi oameni de-aici sunt super agitati zilele astea. OMG, daca ne deporteaza astia, omg omg omg. Eu stau foarte relaxat. Am o cosmelie, la o adica. Daca ma duc sa pun conserve pe raft la mega intr-o buna zi, e OK – o sa-mi ajunga banii pentru strictul necesar o perioada. Nu vine nimeni sa-mi ceara chirie. Sau sa-mi ceara sa ma mut dupa ce mi-am facut prieteni in zona, am serviciul in zona, am copilul la o scoala-n zona etc etc. Si, in caz de nasoale, am ceva aproape la fel de bun ca banii – respectiv niste pereti care pot fi transformati in bani. Daca maine am ceva accident troglodit sau am nevoie de bani sau whatever, intru in prima chestie de imobiliare si vand cosmelia cu prima ocazie. Sau intru in prima banca si cer imprumut suma X, punand garantie “cavoul”. E-n regula. E acolo, nu-mi cere de mancare.

    Pana una-alta, casa aia troglodita aduce ceva chirie. Eu nu ma ating de ea, le-a ramas alor mei pe post de supliment de pensie (io v-am zis sa munciti si sa platiti impozite mai mari ca sa le platiti pensii mai grase, jigodiilor, futu-va-n gura de burghezi). Dar, realist vorbind, jaful ala se plateste singur. Incet-incet. Si chiar daca eu nu iau niciodata banii inapoi pe ea la modul ala, TOT e OK. Si daca nu bagam banii-n ea, ii spargeam lejer pe altele. Si efectiv nu ma incurca cu nimic. Sta acolo, produce niste bani si e OK. Nu m-a obligat sa stau in Romania, nu ma obliga sa ma intorc in Romania, da’ in caz de nasoale-nasoale, e buna ca plasa de siguranta.

    Oamenii care raman legati de un loc nu o fac din cauza ca “acolo au casa”. Aia e doar o scuza convenabila. Raman pentru ca le e teama de necunoscut, nu au simtul ala al aventurii, nu le plac riscurile, nu le place noul si mami face papica buna. Mie-mi place sa cred ca aia nu reprezinta majoritatea nicaieri. Nici macar in Romania.

    • “Oamenii care raman legati de un loc nu o fac din cauza ca “acolo au casa”. Aia e doar o scuza convenabila. Raman pentru ca le e teama de necunoscut, nu au simtul ala al aventurii, nu le plac riscurile, nu le place noul si mami face papica buna. Mie-mi place sa cred ca aia nu reprezinta majoritatea nicaieri. Nici macar in Romania.”

      Concluzia asta…
      Mdeah.
      Ce naiba să mai zic.
      Mai departe… când spun “noi” e vorba de majoritate. Pe tine nu te reprezintă, asta-i clar. Nici pe alții. Dar ăia sunt excepții.

  • Eu zic ca majoritatea ar fi de acord cu mine.

    Sunt si de-aia de care zici tu – care sunt legati de fusta lu’ mami. Da’ nu-s majoritari. Raspunde(-ti) la urmatoarele intrebari si apoi fa singur calcululul:

    – cate milioane de oameni au plecat din Romania in alte tari?
    – cate milioane de oameni au plecat din orasul/satul lor in alte orase? (in Bucuresti, ca exemplu, asa). De ce nu? Pana la urma, si daca te muti in “Bukhale”, scuipi seminte, te pisi pe coltul blocului seara si apoi o suni pe ma-ta sa-i spui ca-i un oras urat si murdar, tot plecat esti. Nu?

    O sa descoperi ca nu e o problema aia cu plecatul. E chiar banal. Chirias sau proprietar, iti faci bagajul si la revedere. Nici nu conteaza unde locuiai, cat plateai etc.

    La subiect, totusi, treaba asta cu casa e usor de condamnat de pe margine. Da’ cei mai multi oameni care fac asta uita – convenabil – ca platesc mai mult pe chirie decat plateste altul pe rate. Si, dupa 10-20-30 de ani, cum ziceam, ala cu ratele are ceva.

    Cam acolo e diferenta. Ce zici tu acolo cu avantajele chiriei si plm, da, ar fi adevarat, DACA s-ar mai respecta niste reguli legate de chirie. Da’ nu se respecta. In loc sa ai chiria cat juma’ de rata, ai chiria mai mare ca rata. Si atunci, pula mea, te cam pisi tu pe ea de “mobilitate”. Ca-i foarte cool sa fii mobil, asa, da’ e mai nasol ca dupa ce platesti chiria, n-ai bani nici sa iei autobuzul doua statii, gen. Atata mobilitate iti mai ramane.

    • Corect și asta. Chiria e uneori mai mare ca rata. Și-atunci, da, alegi rata.

      • Pai, povestea unul sosit recent aici (bine, asta e doar temporar aici, in doi ani planuieste sa plece inapoi in Romanistan)

        “Nene, dadeam 1400 pe chirie. Si mi-am luat si eu cu prima casa. 1150. Eu stiu ca asta cu dobanda fixa e vrajeala, sa ma jumuleasca dupa, cand o schimba. Dar pana o schimba ei, platesc eu tot”.

        Sau despre cum tepuiesti teparii.

        Acum, eu stiu ca 250 de lei diferenta nu inseamna mare lucru. Dar asta e doar un caz. Si, la urma urmelor, oricum o dai sau o iei, e un pic prostie sa ii platesti altuia ratele in loc sa ti le platesti tie. Ma rog – tie si bancii, ca nu se face sa pleci chiar asa, fara un minim masaj la colon, cu unhapoy end.

        Ce sa-i faci. C-un anal toti suntem datori, nu?

        • 250 lei pentru unii chiar înseamnă ceva, trust me. Să vezi la maică-mea și bunică-mea cum sunt banii ăștia. Și nici eu nu am cum să zic “nu contează”. Contează, pula mea, că mă duc la început de lună la Auchan să iau grosul necesar pentru casă și mă uit în plasă, sunt patru puli de cinci feluri și nu ști de ce costă 3 milioane.
          De acord la partea cu analul.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: