Ozzy, Scorpions, Dream Theater

Noul Ozzy, “Black rain”, este penibil. Monoton, agasant, enervant pe alocuri, cu un Ozzy ce nu este altceva decât o extensie a propriilor limitări. Trupa din spatele lui sună perfect în ceea ce i s-a cerut să facă, dar atât. Este albumul care mă face să înţeleg de ce colegii lui de la Black Sabbath au preferat să plece să cânte cu Ronnie James Dio, sub titulatura de “Heaven & Hell”.

Noul Scorpions, “Humanity Hour” este şi el o relicvă a trecutului. Scorpions a adus sound-ul la anii 2007, dar nu atât de bine pe cât au reuşit, spre exemplu, Gotthard. Este un album ce trăieşte din capacitatea meseriaşilor trupei să cânte, dar atât. Este un album pe care vei asculta ceva ce pare nou, dar care nu este nimic mai mult decât trecutul împachetat frumos în staniol. Marmota, adică Klaus Meine, nu mai are nici ea vocea de altădată. Totuşi, o ascultare nu strică, mai ales dacă sunteţi fani a ceea ce a fost cândva trupa asta…

Închei cu noul Dream Theater, “Systematic chaos”. Aproape de perfect. Muzicieni de talent, implicaţi în zeci de alte proiecte şi colaborări, cei cinci au reuşit să pună la cap tot ce au adunat, aducând la iveală un nou album ce poartă amprenta puternicei trupe de progresiv. Este un album greu, ca orice alt album al lor, care se ascultă numai atunci când este cazul, pentru că nu există în el urmă de comercial. Merită încrederea, şi este o surpriză că Dream Theater reuşeşte să menţină steagul sus într-o epocă în care metalul a devenit un fel de creuzet în care până şi Pink îşi bagă nasul. Asta ca să nu ajung să vorbesc de James Blunt, pe care l-am văzut la un “Rocks”…

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: