Octav (2017)

Știți deja că-s departe de-a fi un fan al filmelor românești. Dacă m-ați pune să recit numele a trei filme neaoșe care m-au impresionat cu adevărat, atunci aș spune Filantropica (dar și el este o chestie neaoșă, legată de racilele dobândite de-a lungul anilor), Câini (ăsta fiind un film agresiv de atipic pentru cinematografia noastră) și după asta aș intra într-o mare pauză de gândire. Nu am apreciat niciodată cinematografia românească. Pe aia de dinainte de ’89 nici nu aveam cum, căcaturile proletcultiste și mizeriile istorice nu au fost vreodată în meniul meu principal, iar filmele de după ’89 au suferit de sindromul perioadei din care ieșisem. Uite cum făcea aia avort pe vremea lui Ceaușescu. Uite cum făceau ăia nunți pe mutește pe vremea lui Ceaușescu. Uite cum beleau porcul în bucătărie și exploda. Și tot așa. Apoi, uite ce pulă are Cristi Puiu. Uite ce film de căcat este adjectivul ăla blestemat, merită să vezi doar minutele alea de la final, cu Vlad Ivanov în formă de zile mari (aici și aici, pentru cine nu știe).

Așa că-n clipa în care i se năzare Mihaelei să mă ducă la un film românesc, eu îngheț puțin. Ultima dată când o făcuse… a avut mână bună, am văzut Câini. Acum urma să văd Octav, ceva pe un cu totul alt palier, practic un film lipsit de acțiune, un film care te transportă în zone care poate nu-s chiar destinate unei seri de sâmbătă. Am urât fluxul de conștiință, profesoara mea de română din liceu numai asta visa, pe Hortensia Papadat-Bengescu o urăsc mai tare decât pe Dinamo, pe James Joyce l-aș ucide cu mâna mea iar când vine vorba de Marcel Proust recunosc că l-aș pune-n fața plutonului de execuție. Stream of consciousness, cum i se spune în engleză, spre marea mea disperare… n-a murit. La noi îl folosește din plin Cărtărescu. Orbitorul l-am dus și mi-am spus că asta este, e genul său, să fie. Solenoidul de acum m-a terminat după 400 de pagini. Nu cred că-l mai reiau. Același stil ca și al volumului amintit mai sus. Și inutil. Nu aduce nimic. Nu spune nimic. Nu bucură cu nimic. Nu-ți dă nimic. Sunt niște cuvinte acolo, unele mai cunoscute, altele mai puțin (Cărtărescu scrie și el ca Patapievici, cu DEX-ul și dicționarele de neologisme și sinonime alături de el), dar rezultatul este același: nul. Prin comparație, ca să pricepeți ce spun, volumul lui Keith Richards mi-a dat carne. Este tot un flux de conștiință, într-un fel, până la urmă ce-ar putea fi altceva o biografie, numai că este scris pentru oameni. Este scris din suflet, este scris din uman, este scris pentru uman. Și aici se face diferența. Cam așa și cu Octav. Mă duceam să văd un flux de conștiință. Sâmbăta la ora 6 seara, când alții-ș aștern durerile într-un pahar de Jack. Wow.

În plus mergeam să văd Octav după cuvintele acestea. Deloc promițător, zic. Dar am lăsat la ușă orice am citit sau auzit despre film și-am intrat în sală. M-am așezat pe scaun exact în clipa în care pe ecran rula trailerul unui Orient Express al cărui Hercule Poirot este jucat de Kenneth Branagh. Acel Branagh care are la activ un Hamlet de peste 3 ore. E și ăsta un semn că vremurile se schimbă.

Primul lucru de care am fost impresionat a fost sala. Mai bine de trei sferturi din ea era plină, dacă nu plină ochi. Trebuie să recunosc, pentru un film românesc acest lucru nu este chiar obișnuit. Când am fost la Câini alături de noi doi mai erau cinci, poate șapte ronțăitori de nachos și floricele. Acum… am ocolit picioarele oamenilor care să ne așezăm pe scaune. Recunosc, e un sentiment aparte.

Și am văzut filmul. Și acum să scriu despre el.

Primul lucru pe care-l pot spune despre Octav este că acest film nu este despre… Octav. Este, de fapt, despre fiecare dintre noi. Despre fiecare Octav din noi. Fiecare spectator al acestei pelicule este un Octav. Este un film despre legătura pe care o avem cu noi și, prin noi, cu ceilalți, despre cum reușim sau nu să o păstrăm, despre cum ne putem salva în ultima clipă în cazul în care aceasta s-a disipat de multă vreme într-o lume și estetică a societății care-s prea demente pentru a le mai păsa de oameni. Este un film care, din punctul meu de vedere, te roagă să te gândești la vindecare înainte ca imundul să te transforme definitiv într-o pulbere din care nu te vei mai putea aduna. Pentru Octav vindecarea vine la 84 de ani. Pentru noi, privitorii acestui film, ea poate veni mult mai devreme. Desigur, vindecarea are un preț și amănuntul acesta este foarte important. Pentru a te vindeca trebuie să ai ce să regreți, chiar dacă, la fel ca și personajul principal al peliculei, ești de cele mai multe ori incapabil să arăți asta. De fapt, nu cred că există oameni fără regrete, fără eșecuri, fără dureri mute, fără pierderi. Pe parcursul filmului am văzut o mare parte din viața mea trecându-mi prin fața ochilor. Am intrat în rol, de fapt Octav a intrat în mine. Și, la fel ca și personajul principal, am fost incapabil sau am reușit să nu arăt asta. Ieșit de la film am fumat o țigară, am băut o bere, dar în tot acest timp mi-am lăsat sufletul să funcționeze la nivelul la care fusese adus de film. Doar că a funcționat în mine. Asta este o altă lecție pe care filmul le-o predă celorlalți, cei care încă nu au trăit: când ai ceva de rezolvat cu tine, lucrul acesta se face cu tine. Între tine și tine. Nimeni altcineva nu are ce să caute acolo. Doar că pentru asta va trebui să ajungi la starea în care să-ți dorești să te judeci. Și foarte puțini sunt capabili de asta, societatea de azi ne învață că, atâta vreme cât ne este bine personal, atunci suntem fără de greșeală. O tâmpenie.

Și pentru că bunul meu prieten spunea ceva de copac, eu cred că acel copac nu este nici pe departe piatra pivotală a peliculei. Nu are nici pe departe intensitatea pe care am putea-o bănui, poate tocmai de aceea cadrul a zăbovit mai puțin peste el. Da, desigur. Copacul înseamnă stabilitate, înseamnă perenitate, înseamnă un milion de alte lucruri. Numai că la 84 de ani, vârsta personajului din film, nu mai poți fi un copac. Și aici rolul este preluat de un cu totul alt element, asupra căruia imaginea stăruie ceva mai mult. Bastonul. Bastonul lui Octav. Bastonul cu care vine, bastonul care-l ajută să revadă împrejurimile și bastonul pe care, la plecare, îl lasă-n cuierul din care-și adună hainele. Un personaj care sosește-n orașul natal sprijinindu-și temerile, durerile și nereușitele într-o bucată de lemn (tot un copac și ea, nu?) și care pleacă fără el, mântuit dintr-o dată de durerile mersului. Și nu numai. Și un fel de a spune mers. Aici este vorba de mersul lumii. Iar mersul lumii se face prin suflet. Ei, da, Octav își recapătă sufletul acolo. Acesta este noul său punct de echilibru. Aceasta este noua sa forță. Acesta este noul său panaceu. Desigur, fizic lucrurile se vor termina, dar sufletește ele vor continua să dăinuiască. Și filmul ne propune să ne dăm seama de acest lucru până nu este prea târziu.

Într-un final, rezumând, este vorba de a încerca să plecăm fără să regretăm. Împăcați și cu bunele și cu relele noastre, dar mai ales împăcați cu cei și cele din jur, pentru că asta înseamnă a pleca împăcați cu noi. Dar, repet: pentru asta trebuie să fim dispuși să ne punem în fața noastră goi și să ne judecăm la sânge și, totodată, să fim dispuși să nu facem din asta un circ public, indiferent de cât de restrânsă este audiența.

Iar Marcel Iureș și Victor Rebengiuc sunt puși exact în aceste două roluri. Unul este măcinat până și acum de nereușitele sale, deși la prima vedere pare reușit, și vine să-și caute drumul. Celălalt este mulțumit cu puținul pe care-l are, deși la prima vedere el pare cel nereușit, și privește uneori condescendent la prietenul său cu mustrări de conștiință. Un război fenomenal. Un război fenomenal mai ales prin prisma faptului că personajele nu sunt puse de foarte multe ori împreună. Ba chiar aș spune că este surprinzător cât de mult lipsește interacțiunea dintre ele. Numai că ideea aceasta mi s-a părut fantastică. O idee care cred că transformă filmul într-o mică operă de artă. Incredibilă alegere. Riscantă, per ansamblu. Fenomenală, la modul practic.

Am apreciat foarte mult coloana sonoră. Este… impecabilă. Consider că muzica a fost folosită exact cât trebuie, exact când trebuie. Vladimir Cosma s-a potrivit ca o mănușă pe secvențele în care este folosit. Și am rămas din nou mirat că este așa. Rar ne dăm seama cum să folosim coloana sonoră într-un film. Nu pricepem încă, așa consider, că un acord bine pus acolo unde trebuie poate salva sau îngropa un film. Aici a ieșit bine.

În materie de actorie, uf, am fost un pic dezamăgit. Despre copii nu am să vorbesc nici eu. Unii au jucat fenomenal, alții extrem de slab. Sunt de aceeași părere, nu trebuite să le retezăm aripile. Un asemenea film este greu de băgat în ei și la fel de greu cred că a fost ca acești copii să fie găsiți. Pentru fiecare dintre ei există părți bune și părți mai puțin bune. O să le vedem evoluția. Poate unii vor exploda. Poate vor exploda toți. Au talentul necesar, l-am văzut în toți dintre ei. Acum… trebuie doar să așteptăm. Despre restul… hai să vedem.

Marcel Iureș este un actor imens și vreau să cred că peste 50 de ani va fi tot printre noi. Am fost însă dezamăgit să văd că a scăpat din mână unele momente, că le-a jucat de așa natură încât eu le consider false sau forțate. Nu sunt multe și-și revine rapid, are acel talent de a acoperi gafa, așa cum și marii muzicieni știu imediat cum să acopere nota scăpată. Victor Rebengiuc este și el la fel de mare și-mi doresc și pentru el ca peste 50 de ani să fie tot aici și să joace. Nu este nimic deosebit în jocul său. Este același joc pe care-l știm de ani. Arată la fel. Are același talent imens în a-și arăta inferioritatea. Aceeași părere de rău care erupe din mijlocul unui zâmbet. Dar știe să facă asta la perfecție. Andi Vasluianu începe prost, dar reușește să se salveze pe parcurs. Probabil i-a fost foarte greu să-și dea seama de ceea ce este cu adevărat nevoie de la fiul fiului fostului îngrijitor al conacului. Lia Bugnar… aici îmi vine să urlu. Am văzut-o de mai multe ori pe Lia, la Teatrul Metropolis. Rolurile făcute acolo au fost decente și, este drept, așa erau cerute să fie. Însă nu poți să joci totul îngroșând tușa, exagerând emoția, nu poți afecta totul mai mult decât trebuie să fie afectat. Maia Morgenstern, sunt sigur de asta, este un exemplu pentru multe actrițe, dar Maia ar trebui luată de exemplu până la punctul la care distruge actoria. Din punctul meu de vedere este marea mea dezamăgire a acestui film în materie de rol. Așteptam altceva de la ea. Așteptam să nu facă ceea ce a făcut. O să vedeți rolul și veți ști la ce mă refer. Puțin mai puțină dramă și puțin mai multă viziune ar fi făcut din rolul său o simfonie. Așa, avem un lied. Anemic. Păcat. Mare păcat.

La final, vă pot spune că, dacă doriți să-l vedeți, veți merge la un film care vorbește despre maieutică. Mai mult, veți merge la un film care vă propune maieutică. Vă arată ce înseamnă asta, vă arată cum se poate face (nu mă refer aici la absolut nimic fizic), vă arată unde poate duce. Asupra mea a acționat la fel ca și psihologul ăla la care mă tot îndeamnă lumea să merg, de pe 30 octombrie 2015 încoace. Numai că este o maieutică mai aparte. Una care presupune să nu dialogați cu alții, ci să vă fiți propriul suport de discuție. Un lucru imens, greu, irealizabil pentru mulți, dar care există. Pentru că-n noianul de lucruri printre care suntem puși să navigăm azi, cel mai greu este să ne amintim de noi și să ne recunoaștem cu adevărat. Să ne identificăm. De fapt asta se și dorește. Oamenii sunt mai ușori când pierd legătura cu ei.

Doamnelor, domnilor, mergeți la Octav. Sau vedeți Octav. Eu personal am să cumpăr și DVD-ul.

O realizare aparte. Complet aparte.

IMDB

Comments 4

  • foarte fain si emotionant film si Marcel iures e un mic mare geniu.

    • Cum spuneți dumneavoastră.

      Altfel, foarte simpatic să vă cheme “aparate de etichetat”, mai rar un asemenea nume. Ați avut vreodată o discuție pe tema asta cu nașul dumneavoastră? Și, trecând de asta, am scos și link-ul. Reclamă aici vă faceți doar cu acordul meu prealabil și doar dacă plătiți pentru asta. Ceea ce vă asigur că nu se poate, blogul meu nu este destinat comerțului.
      O zi bună și multă baftă în a învăța să vă faceți reclamă în online. Deocamdată sunteți la un nivel pe care-l consider execrabil și vă spun asta ca profesionist.

  • Imi permit sa te contrazic, dar si sa te confirm intr-o privinta. Incep, asa cum am fost invatat in facultate, cu chestia unde suntem pe aceeasi lungime de unda (serios: cica e bine sa incepi pozitiv, sa castigi simpatia interlocutorului). Asadar, actorii de teatru, pusi ocazional sa joace in filme, joaca fix ca-n teatru. TEATRAL, in cel mai rau mod cu putinta.

    Imi povestea un amic clujean, “regizor” (a regizat un film, fara sa aiba studii de specialitate). Imi spunea ca daca are nevoie de roluri de figuratie, nu va apela niciodata la actori ori la studenti. Actorii de teatru nu pot fi naturali. Daca-i pui sa stea la masa si sa bea o bere, in loc sa faca asta natural, sa savureze berea aia, sa aiba o discutie normala cu cel de masa, vor incepe sa faca gesturi largi, sa se maimutareasca. Sa se dea in spectacol. Si nu e neaparat vina lor.

    Despre Maia numai de bine. Pe partea de teatru. In filme a dat-o-n bara rau de tot in ultima vreme. In Domnisoara Christina este efectiv din alt film. Aici e inca ok, joaca doar prost, nu execrabil. Despre Lia Bugnar la fel: joaca pe scena de teatru bine pt ca acolo e rolul ei. Si-n plus, e si regizoare de teatru. Joaca mai ales in spectacolele regizate de ea. Poate o fi si asta un motiv pt care joaca bine.

    Altfel, filmul mie nu mi-a inspirat nimic. Este o insiruire de imagini superbe, de lucruri care ar putea fi bune, dar care nu constituie un film. Asa cum acum ceva ani un profesor de la mine de la sociologie mi-a spus ca o insiruire de intrebari, bune sau chiar geniale, nu constituie musai un interviu. Pot fi 10 intrebari geniale, cu raspunsuri fabuloase, care sa fie, per total, un interviu. Fix asa si filmul: imagini superbe, muzica superba, dar nu sunt legate. Culinar vorbind, ai 4 incrediente bune, dar n-ai stiut sa le amesteci. Ai gresit sosul, nu ai pus condimentele cum trebuie. Rezultatul final e interesant, dar e dezamagitor.

    Si, in final, 2 cuvinte despre Andi Vasluianu: cel mai prost rol din ultimii ani. Parea ca el a nimerit gresit in film si ca vrea sa iasa din cadru. Nu e filmul lui, e al alor batrani, asa ca “ma scuzati, dar vreau sa plec”. Desi, altfel, un actor foarte bun, unul dintre putinii care are roluri consistente si-n film si-n teatru.

    Scuze pt comentariul (prea) lung. SI multe cuvinte de bine antevorbitorului meu. Un mod infect de a-ti face reclama.

    • La prima parte îți pot dreptate. Dar cred că asta este ceva legat de noi, de nația noastră, sau de modul în care am crescut noi teatrul și cinematografia. Pentru că dincolo sunt un Peter O’Toole, un Ian McKellen, un Kenneth Branagh, un Anthony Hopkins sau un Al Pacino. Unii vin direct din teatru, sunt mai cunoscuți pe scene decât sunt pe ecrane. Alții joacă teatru la modul fără greață, bunul meu prieten a mers în State pentru a vedea o piesă cu Al Pacino și s-a întors de-acolo total schimbat. Deci cred că este o problemă legată de abordarea noastră pentru că, iată, se poate și altfel :) Dacă ai văzut The Dresser cu Hopkins și Kellen deja știi ce spun: oamenii ăia joacă teatru în interiorul unui film și le ies ambele chestii :)

      Altfel, legat de ceea ce ți-a lăsat ție filmul… nu sunt prea multe de spus. Ai văzut că și Radu s-a exprimat cumva la fel, deci am deja două păreri care coincid și nu am cum să nu le iau în seamă. Poate că pe mine OCTAV m-a prins altfel. Poate că-n mine a fost ceva care a făcut ca organismul meu să răspundă altfel la el. Să fim bine înțeleși. OCTAV nu este o capodoperă. Nici măcar un film foarte bun nu cred că pot spune că este, ținând cont și de jocul actorilor. Este însă un film care a găsit o gaură și s-a strecurat în mine. Dacă ar fi să compar, CÂINI are cinci clase peste OCTAV, deși sunt genuri și abordări diferite, dar na, ne facem că ne jucăm de-a cinematografia neaoșă, că aici oricum le punem pe toate la un loc.

      Eu nu doar că nu te scuz pentru comentariul prea lung, ba chiar mă bucur de două lucruri: că ai văzut OCTAV (bine, nici nu credeam c-ai să-l scapi :d) și că ai ales să comentezi aici, mai ales că faci parte dintre cei care mănâncă filme la modul la care eu nu am să ajung vreodată să mănânc. Asta apropo de condimentele alea puse greșit :)

      Thanks and have a fuckin’ good day! :)

Dialogăm? :)

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: