o noapte pentru o viaţă

Pe la vreo 24 de ani, din câte îmi aduc aminte, îmi petreceam nopţile în patul unei “vedete” de cartier.

Pentru unii, cărora nu am să le dau numele, individa de mai sus se poate recunoaşte prin faptul că este femeia care vă scotea pula din clasicismul estetic în care se complăcea până în clipa în care ea apărea pe uşa blocului, aceeaşi cu cea care vă trimitea direct la baie când intraţi în casă, că altfel drumul până la frigiderul cu mâncare pentru rataţi devenea Golgothă. Normal, femeia căreia nu i-aţi adresat vreodată un alt cuvânt în afară de “bună, ce faci?”. Ea făcea. Dar fără voi. Nu, nu eram îndrăzneţul lui peşte, dar nu am rostit niciodată în viaţa mea fraza “nu te supăra, ai vrea să fii prietena mea?”.

Eram de ceva vreme obişnuit cu alpinismul prin cele trei biblioteci ale celui care-mi dăduse, într-o clipă de ezitare canonică, viaţă. Asta însemând că uneori mă urcam pe scaun să smulg câte o carte din raft, datorită faptului că acestea se terminau prin tavan, iar dimensiunile mele reduse nu mă ajutau să ajung până acolo. Ştiam şi baschet, dar nu era cazul să discut de coş în situaţia aceea. Preocupările mele erau departe de gusturile icoanei metafizice care mă privea cum joc uneori fotbal lângă ghena de gunoi, aşa că nu discutam vreodată despre lecturile mele sau despre ce înţelegeam eu din ele. Pentru asta îl aveam pe tata, adică acel personaj cu care unii dintre voi, tot ăia al căror nume continui să-l ţin în tăcere, vă duceaţi să lingeţi o bere sau să ciordiţi BCA din şantier, să puneţi de-un reşou în casă.

Într-una dintre nopţi, liniştit fiind, după ce dădusem măsura vârstei şi a potenţei cu care eram înzestrat, am adormit în sunetul lin al rândurilor lecturate. Am visat că-l aşteptam pe Godot, lipsa sa devenise ceva cronic, şi habar nu aveam câte aşteptări mă aşteptau din acea clipă a vieţii. Am visat că eram în braţele lui Goethe, şi el fugea, încercând să păcălească ielele, dar în zadar. M-am văzut pentru câteva clipe la doi paşi de Chopin, în timp ce acesta compunea pentru Georges Sand, zdrelind clapele pianului cu sângele pornit dintr-o tuberculoză care-i atingea şi pe cei pe care ar fi trebuit să-i lase neatinşi. M-am visat în Paris, oraş în care cred că m-aş încadra perfect, plimbându-mă alături de Cioran şi fiindu-ne dor de Ţuţea. M-am visat chiar la Gambrinus, stând la un pahar cu Nichita, cu imensul Nichita, cu neomul care a fost Nichita, pustiind de suflu fiecare imaginaţie vividă. M-am visat multe altele în noaptea aceea, am clipe în care somnul îmi încarcă în cu totul alt mod bateriile.

M-am trezit într-un târziu, transpirat, icnind, şi cu o senzaţie acută de căldură în zona pântecului. În noaptea aceea a sinapselor, în care nici ochii nu aveau cum să sclipească, am întrezărit silueta ei, şi buzele care-mi cuprinseseră ca o menghină singurul lucru important din acea clipă.

“Ce faci acolo?”, am întrebat-o disperat, încă sub influenţa visului avut şi a fantasticei călătorii la care fusesem supus.

Ea s-a uitat la mine, calm, iubitoare, şi a spus:

“Nu se vede? Ţi-o sug”.

Aveam, cred, vreo 24 de ani. Din clipa aceea am încetat să mai fiu copil.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.