Nu-s vremuri pentru suflet

Când o aud pe Mihaela că vrea să mergem la film… mă apucă teama. Prima dată teama de moliști, aceste ființe care se deplasează și comportă după reguli proprii, că pe cele ale societății nu par oricum a le fi cunoscut vreodată. A doua oară mă apucă teama de rozătoare. Da, cinematografele din mall au rozătoare. Sunt ăia care se îndoapă cu floricele și nachos, dar nu știu să păstreze o minimă decență a actului. Apropo, știți cum am recepționat eu OCTAV și zgomotul de floricele? Kafka. Kafka pur. Un film pentru o adunătură de oameni deja morți, la care o adunătură de oameni care nici nu știu că sunt vii ronțăie cadrele filmului și, cu ele, își ronțăie viitorul pe care nu-l vor pricepe vreodată.

De teatru nu poate fi vorba. Pe de o parte pentru că teatrul este mult prea mult pentru ceea ce pot duce eu acum, psihic vorbind. Pe de altă parte pentru că sunt în situația de a considera că teatrul românesc s-a cam terminat și el, închis într-o sumă de piese în care abundă urletele și limbajul licențios. Merci, asta aud și-n cartier și garantez că unii băieții chiar se pricep mai bine la replici. Și oricum… joc teatru în fiecare zi a vieții mele. Sunt angajat, când ești angajat nu ești scutit de teatru. Hai, nu mai fiți ipocriți, știți ce spun. Și sunt un actor al dracului de bun. Și asta nu pentru că-i păcălesc pe ceilalți. Când am încercat să fac asta am sfârșit prin a da un telefon și a mă demasca. Nu știu să-i mint pe ceilalți. Nu durează. Nu. Sunt un actor al dracului de bun pentru că știu să mă mint pe mine. Sau am învățat pe parcurs, ca să mă feresc de sinucidere.

Cândva am scris. Ba chiar se poate spune că am avut un debut… bun, ca să nu-i zic altfel. Câteva mii de downloaduri ale volumului tău nu-s de ici, de colo. Câteva recenzii frumoase, unele splendide, nici atât. Până și dușmanii m-au vorbit de bine în clipa aia. Nebuniile mele de noapte, uneori copilărești până la sânge, alteori dureroase până la autoflagelare, pigmentate de Jack Daniel’s și ură, au avut succes. Să scriu iar? De ce? Pentru cine, pentru ce? Desigur, știu foarte bine, autorul scrie pentru el. Mă refer la autorul care simte ceva din scris. Și din el, deopotrivă. Care mai vibrează. Care mai trăiește scrisul. Autorul celălalt pune mâna pe dicționar, leagă coișpe mii de fraze cu trimitere la DOOM și DEX, contactează o editură cu nume, întâmplător condusă tot de un prețios ca el… și scoate un volum care după 400 de pagini m-a făcut să-mi bag pula. Deși nu-s sigur c-am ajuns la 400. Cred că am priceput că e inutil ceva mai înainte de 400. Așa că s-a dus dracului și scrisul. Poate singurul lucru pe care mi l-a dat Dumnezeu, și pentru care, oho, am plătit de m-am căcat pe mine.

Nu mai vibrez. Nu mai urăsc. Sunt plat ca fundul lacului. Și-n apa de deasupra mea, poate că aici este problema, nu se mai oglindește nimic. Singurul lucru pe care l-aș putea scrie acum este necrologul. Propriu-mi necrolog. A murit în urma prelungitului dor de a fi iar el. Lol. S-a bășit mireasa.

Concerte? I LOVE CONCERTE. Doar că nu vreau să mor. Bine, este clar, nimeni nu vrea să moară. Era vorba că nu vreau să mor ars, electrocutat, călcat în picioare, sub dărâmături sau orice altceva se mai poate întâmpla prin bombele cu ceas în care continuă să se cânte. Și nici nu mai pot asculta ce ascultam. Inima mea s-a modificat atât de mult încât uneori nici eu nu o mai recunosc. Și nu este de la bătrânețe. Nope. Azi mi-am terorizat soția cu Sacred Reich, Exodus, Exhorder, Pestilence, Death Angel și Testament, o cură din aia de old-school ca pe vremea în care pula nu doar că mi se scula, dar rămânea așa timp de minimum 48 de ore la rând. Priapism muzical de tinerețe, nu alta. Inima mea este alta. Tocmai de aceea mă duc să-l văd ori de câte ori pot pe prietenul Paul și pe prietenii Compact. Poate singurul lucru bun rămas din perioada aia în care am încercat să-i fac rocului bine. Rocu’ n-a vrut să-i fac bine, sau cel puțin nu la fel de mult pe cât am vrut eu să-l ajut pe el. Așa că azi îmi număr morții și m-am tras deoparte de vii care s-au urcat pe ei. Prefer să mă duc la viii care ne mai vor vii. Despre asta am să mai vorbesc, spre disperarea industriei muzicale românești, acest splendid exemplar de Mangalița crescut în ferme ecologice, la sol, cu baterii.

Chitara… mă uit la ea, stă-n colț acolo, în husa ei. Corzile au ruginit, mă chinui de vreo 2 săptămâni să le schimb. Era să uit, mă cac pe corzile Fender, a fost prima și ultima dată și asta doar pentru că GuitarShop era în drumul meu spre casă. Mai am o pereche… se vor duce și astea… și mă întorc la Rotosound. British pride, pula mea. Așa. Deci da, stă acolo. Am tot ce-mi trebuie ca să-mi înec seara în sunete. Și uneori o pot face decent. În zilele astea decente aș putea urca pe o scenă, la un jam session, și aș putea să mă dau jos de pe ea fără să fiu huiduit. Prietenul meu, care s-a rugat zeci de ani de mine să mă apuc să cânt, s-ar putea da jos de pe scenă în aplauze. Eu nu mai pot să cânt. E un blocaj fantastic. Unul pe care nu mi l-am explicat. Desigur, ca și la scris… se cântă când simți că trebuie să faci asta. Dar… chiar să nu mai simți? Așa că am undeva o chitară cu corzi ruginite. Mi-aș tăia venele cu ele, dar aș sfârși doar cu o infecție. Și maroul ăla nu mi-ar pune în vene nimic din ceea ce cânt, pentru că blues-ul nu este de căcat. Dar aș face un drum la spital. Și la spital mă așteaptă bacteriile. Iar eu nu știu să cânt speed-metal, dar să mai încerc și speed-dying…

Vorbeam azi cu un prieten. Prieten de Facebook, nu ne-am văzut vreodată deși ne-am amenințat că facem asta. Îl simt om bun și dintr-o bucată. Și mi-a spus la un moment, conversând noi așa, el nu știu de unde, eu de pe scaunul unui 668 infect, că astea nu-s vremuri pentru lucruri cu suflet.

Ei bine, da, asta este explicația. Astea nu-s vremuri pentru film, teatru, scris, concerte, chitară și alte alea. Astea-s vremurile în care trebuie să taci, să tragi și să supraviețuiești. Orice faci în afara ecuației ăsteia te va ucide. Spun ucid, așa, ca să fie artistic. Altfel discutăm de facturi ce nu mai pot fi plătite, alimente ce nu mai pot fi cumpărate, casă care nu poate fi susținută. Societatea noastră actuală a ucis și va ucide frumosul, el fiind vinovat de producerea de entități necontrolabile și, prin urmare, cu potențial distructiv. În locul acelui frumos apare utilul, doar că utilul ăsta este mierea proiectată asupra ta pentru a te face să te consideri funcționabil în interiorul unui organism care fără tine oricum nu ar mai avea cum să funcționeze. Tu, teoretic, ar trebui să devii eroul. În schimb… tu devii ăla care se bucură când primește bonurile de masă.

Frumosul? Frumosul i-ar fi dat omului conștiință și personalitate. Utilul îi dă omului ceva ce folosește tuturor: forța de a trage și mâine și autodistrugerea de a accepta că asta este normal.

O masă de conștiințe ar înseamna dispariția societății așa cum este ea acum, și apariția unei alternative poate cu adevărat atentă cu adevăratele nevoi umane. O societate de utili înseamnă nimic altceva decât o coadă ordonată la Mega.

Da, vremurile acestea nu sunt vremuri pentru lucruri cu suflet. Avea dreptate prietenul meu de Facebook cu care sper să apuc totuși să beau o bere.

Știți cum se spune, trupul mi l-ai avut, dar sufletul tot al partidului rămâne. Exact așa și este. Sufletul, ăla păcălit, obidit, jefuit și mințit, va rămâne al cuiva. Nu ai știut vreodată că-l ai, iar dacă ai știut… ai avut nenorocul să nu te poți lupta pentru el. Poate uneori nici nu ai vrut. A fost bine… așa.

La final am și o veste bună. O să-ți primești întotdeauna trupul. După ce termină cu el, viața ți-l va da înapoi.

Vor pune ai tăi câteva lopeți peste pământ peste el. Și vor decreta, ei și popa, că ai fost un om bun. Cu puțin noroc popa ar putea chiar să reușească să-ți rețină numele corect.

De-abia în acel moment va începe iadul tău. Poate al nostru, al tuturor.

O să fii nevoit să te ierți. O să fim nevoiți să ne iertăm.

Comments 20

  • am lacrimi in ochi. Din pacate, cam asta este. Lumea din jur ne ucide putin cate putin. Pretul rezistentei este renuntarea la frumos.
    Dar… pana cand? Pana cand?…..

  • NU pot da like la asa ceva, dar trebuie sa iti dau dreptate. Din pacate…
    Si orice cuvant in plus e de prisos.

  • capul sus !

    • Sus este. Desigur, atât cât se poate. Dar este sus. Al meu este încă sus fie și numai prin faptul că-s conștient de ceea ce este în jurul meu :)

  • kiss u, pescărușule! :) o să zbori iarăși, cândva, chiar dacă tot ce se aude acum este doar un urlet.
    și…scrie!

  • Au explicat aia de la Parazitii perfect treburile astea.

    Imi vin in minte vreo trei chestii de la ei legate de postul asta.

    “totul pare mare atunci cand esti mic”.

    “acuzati poporul ca nu-i civilizat
    pai cum cacat sa fie? e deprimat cu-adevarat – se stie
    cand omul n-are ce sa puna-n farfurie
    cu siguranta il doare fix in pula unde arunca o hartie”

    (sau unde rumega flocirele)

    “un om sensibil intr-o lume de rechini e inutil
    inceteaza – inceteaza! – sa mai fii copil”

    Bine, a explicat-o mai succint Manson in cateva versuri seci:

    “You can’t see the forest for the trees
    You can’t smell your own shit on your knees

    There’s no time to discriminate
    Hate every motherfucker
    That’s in your way

    Hey you, what do you see?
    Something beautiful or something free?
    Hey, you, are you trying to be mean?
    If you live with apes man, it’s hard to be clean”

    • Tl;dr version: vremuri pentru suflet sunt. Dar nu printre maimute falite – financiar si moral (ca-s legate, lol).

      Altfel, cum bine zicea domnul Iliescu, sinergia faptelor eludeaza meandrele concretului. Bine, el probabil nu rontaia popcorn in timpul ala, deci tot e ceva.

      • Cât se poate de corect, aș spune. Cât despre Iliescu, pana mea, aproape că-l apreciez. E liniștit și senin, că senil nu are cum. Și probabil zâmbește văzând noua generație de carcalaci pe care a pregătit-o cu atenție tovărășească. Lol, în ce țară de cretini uituci sunt :))

  • Frumos, dar trist. Trist, dar și frumos.

  • Bogdan…

    I ❤ Berlin. Si nu sunt oarba. Am vazut mizeria, am vazut cersetorii.

    Tempodrom e cu siguranta locatia mea preferata de concerte dintre toate in care am calcat pana acum. Arata bestial atat pe afara cat si in interior. Inelul interior din arena mare se impatureste (la propriu!) cu tot cu scari si scaune sub inelul exterior. Tot inelul sau doar felii din el. Sa ma ia dracu’, e absolut geniala ideea, poti folosi arena aia in nspe scopuri in felul asta. Personalul de nota zece, de la paza pana la nenea de la standul cu bratwurst de afara. La fel ca la Waldbuhne, multiple cai de acces. Pe care se circula, nu se sta ca la Arenele Romane. La fel cum nu se sta pe balustrade cum s-a stat la Arene la Megadeth de exemplu. Pot sa-ti spun sigur ca la Alice a fost sold-out si tot a fost lejer. La noi se mai bagau sigur cateva sute in spatiul ala.

    Alice a avut artificii in interior la toate concertele. Si echipa proprie cu extinctoare functionale. Partea cu “functionale” o stiu pentru ca le-a luat putin foc cortina in timp ce testau artificiile inainte de unul din concerte.

    Exista mai multa grija si mai mult respect pentru siguranta/ viata oamenilor.

    Si daca zbori pana acolo doar pentru un concert si mai faci ceva cumparaturi pe o saptamana- doua din supermarket (nu de la jumuleala ca turistu’ fraier), e foarte probabil ca diferenta dintre preturile din Berlin si preturile din Bucuresti sa-ti acopere costurile de transport.

    Vineri pe la pranz, am iesit de la Edeka de la zoo, am traversat pe trecerea de la biserica, apoi trecut printre barierele de beton de pe marginea strazii… si mi-a atras atentia un grup de oameni. Initial am crezut ca se deschisese deja una din casutele de acolo. Nope. Erau stransi la un memorial pentru cei 12 oameni care au murit anul trecut cand a intrat camionul printre casute. Fix prin locul prin care acum nu mai poti intra in linie dreapta, trebuie sa faci slalom printre barierele de beton. Cativa dintre cei stransi acolo pareau destul de ravasiti.

    Langa lumanari era o placuta pusa stramb sau cazuta intr-o parte dupa ce fusese pusa acolo. Pe care scria doar “WARUM?”

    N-am un raspuns la intrebarea aia. Pot sa-ti spun doar ca atunci cand am vazut-o am simtit nevoia sa fac niste pasi… in orice directie.

    In urma cu doua saptamani, cand ma intorceam de la Dublin, am stat in avion langa o tipa din Polonia care m-a intrebat daca e “safe” in Berlin. Cred ca am avut asa o privire tampa in momentul ala… de ce n-ar fi? Hoti de buzunare? Aia o sa fie mereu peste tot pe unde sunt turisti…

    Shit… momentul ala in care iti dai seama la ce se referea…

    • Mdeah, nici nu am ce să comentez la ceea ce spui.
      Doar să sper că primul eșec cu Berlinul va fi și ultimul. Și că data viitoare o să dau de unii care-s ok, nu cum au fost ăștia de acum.

  • Păi ce făcuși Bogdane? Ai omis câteva categorii de ‘cinefili’! Ăia cărora le sună telefonul cu volumul la maximum și răspund cu: alo da, nu poate să vorbească fratele tău că e la film la mol. Sau cei care se așează fix în spatele tău și se descalță și nu știi dacă e vreun rozător mort sau au năvălit sconcșii.Da’ cel mai mult îmi plac ăia care le traduc la maimuțele însoțitoare, filmul live și cu voce tare.

    • Din nefericire da, sunt și ăștia. Ajungea prea mare postul ăsta dacă mă apucam să-i înșir pe toți. De ăia descălțați am auzit, cu un pic de noroc am fost ferit de ei până acum :))

  • Cam acelasi lucru sugerat de Brontozaurel si Manowar: sunt vremuri pentru suflet, dar nu cand esti abrutizat de saracie. Probabil trebuie sa cauti sufletul prin alte parti. Si da, pot confirma ca Berlinul e OK, probabil cea mai buna decizie din ultimii ani a fost sa ne mutam acolo.

Dialogăm? :)

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: