Nazareth, Whitesnake, White Lion

Nazareth – “The newz”

Nu credeam că am să ajung să mai ascult un album al bătrânilor de la “Nazareth”. Şi asta pentru că îl ascultasem cu luni în urmă pe Dan McCafferty şi am înţeles că este la capătul puterilor sale, ca solist vocal. Ei bine, se pare că el nu a fost de aceeaşi părere cu mine, a pus trupa pe picioare şi a pornit la drum, aducând acest “The Newz”, album care a apărut în februarie şi care coincide cu turneul ce va celebra al 40-lea an de existenţă al formaţiei.
Ceea ce veţi primi de la “Nazareth” nu este nimic deosebit. Aceleaşi riff-uri puternice şi obsedante, uneori încercând să imite “AC/DC”, aceleaşi tobe extrem de puternice, foarte prezente în piese, aceleaşi balade lacrimogene, aceeaşi voce gâjâită a lui McCafferty. Nu, greşesc, de data asta este vocea unui moşuleţ care vrea să urle din toţi bojocii că este potent, doar că a cam început să moară la intrarea pe portativ. Am rămas blocat atunci când chiar a încercat ceva mai aparte pe “The gathering”, doar că tot ce reuşeşte este să ucidă o piesă ce părea să aibă viitor.
În sfârşit, acum să nu fim cârcotaşi. Nu de alta, dar avem nevoie de bătrâni, dacă privim la mulţimea de trupe de tot rahatul care au invadat piaţa muzicală şi la stilurile de toată jena ce sunt la modă în acest moment. “The newz” nu este un album rău, dar asta nu îl face să fie unul bun. Merită ascultat, măcar şi în ideea de a fi la punct cu istoria muzicii, dar sunt sigur că se vor găsi pe el elemente care să placă tuturor. Pentru că, pe vremea aceea, aşa se făcea muzica. Plăcea tuturor.
În încheiere, îndrăznesc totuşi să sper că se vor opri aici. Cel puţin McCafferty…

Whitesnake – “Good to be bad”

Cei care mă cunosc ştiu bine că am o slăbiciune pentru David Coverdale. Una care durează de ani, un respect enorm pentru un om care a dat totul pentru muzică, în lipsa oricăror alte lucruri pe care să şi le dorească. Solistul celor de la “Whitesnake” a vrut să trăiască pentru public şi exact asta a făcut. Iar publicul nu a avut cum să nu-l primească de fiecare dată cu braţele deschise.
“Good to be bad” este un album care stă să apară, fiind programat pentru 13 mai. Ei bine, este un album cumva aparte de la stilul cu care ne-a obişnuit trupa. Da, bine, avem câteva balade, cu vocea melancolico-supărată a lui David simţindu-se mai bine ca nicăieri alături de ele, dar restul pieselor sună mai dur ca niciodată, chiar şi cele care se înscriu în linia bătrânului rock cu care ne-a obişnuit trupa. Probabil că absenţa liricului Adrian Vandenbergh de la chitară nu a putut fi suplinită decât de un sound mai actual, mai obraznic, dar Coverdale se descurcă binişor şi cu acesta. Spun “binişor” pentru că vocea sa nu mai are tinereţea, vigoarea sau supleţea de altădată, dar asta nu ne face decât să medităm la zilele în care ne îndoia sufletele.
Pe ansamblu, am fost mulţumit de ceea ce am auzit de la acest album de studio, cred că primul al trupei după aproximativ 10 de ani de zile. Nu încântat, dar mulţumit. Şi mai pot spune că după ascultarea sa am devenit melancolic, ăsta fiind semn că aş mai da o tură pe acordurile sale. Pentru absolut orice moment, “Good to be bad” este o companie mai mult decât plăcută.

White Lion – “Return of the pride”

Cred că anul acesta am făcut lucruri bune, de s-au decis toate trupele pe care le iubesc să se reunească. Am considerat mereu că “White Lion” este unul din vârfurile glam-ului, iar pe Mike Tramp l-am cocoţat în capul listei de solişti vocali ai genului, deşi mai stătea la coadă şi Sebastian Bach. Da, consideraţi trupă heavy-metal, eu îi trimit frumuşel la glam, deşi dezvoltă mult mai multe elemente decât cele cerute de stilul mai sus menţionat.
Albumul este, aşa cum declară şi Tramp, o reîntoarcere la sound-ul de pe vremuri al formaţiei. Ei bine, nu sunt deloc de acord. Pentru că cei patru muzicieni alături de care a reformat “White Lion” nu reuşesc nici pe departe să fie la nivelul line-up-ului genial din 1989, atunci când alături de solistul vocal se aflau Vito Bratta, James Lomenzo şi Greg D’Angelo, alături de care scotea un senzaţional “Big game”, album pe care îl cunosc şi astăzi din piesă în piesă. Nu. Se vede ce are de gând Tramp, dar din nefericire colegii săi de acum habar nu au despre ce li se vorbeşte. Cu toate acestea, nu pot spune că muzica este rea, iar pe unele piese, sound-ul pare deosebit de actual, deşi se vede clar că este desprins din vremea în care pletele şi imaginea de domnişoară pe care o adoptau rocker-ii era la ordinea zilei. (Ca o paranteză, a venit Axl în fustă şi s-a dus dracului tot, nu mai ştia nimeni ce şi cum…).
Mike Tramp îşi face de minune partitura vocală şi deşi vocea sa a mai pierdut din timbru o dată cu anii, nu se poate spune că este o schimbare atât de serioasă cum am observat în cazurile de mai sus. Albumul curge plăcut şi aşteptat, lucru care nu trebuie să mire, atunci când formaţia se întoarce pe piaţă cu un produs despre care spune că este cantonat în trecut. Probabil, dacă lucrurile vor merge aşa cum se aşteaptă, vom avea parte şi de ceva mai aproape de zilele noastre, deşi dacă nu va efectua o schimbare serioasă de componenţă, Mike nu are nici o şansă să convingă.
Bine că s-au întors, deşi vroiam ceva mai mult de la ei. Cam asta este tot ceea ce pot spune, şi cred că albumul se poate asculta cu plăcere.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.