Metallica – Hardwire… to self-destruct (2016)

Mno, azi am ascultat și eu într-un final noul album Metallica, pe drumul către lucru. Nevastă-mea a spus că am avut noroc, cică ar fi fost plin de discuții tembele în toate cele patru mijloace de transport cu care am venit. Oare când nu sunt discuții tembele în RATB? Oare când nu sunt mirosuri pestilențiale în RATB? Oare când nu sunt multe altele în RATB? Dar asta este altă discuție, așa că să revenim la Metallica.

Am ales să scriu un pic mai mult despre albumul ăsta pentru că Metallica a fost una dintre trupele mele de bază. Pe vremea când tot cocalaru’ devenea fan Metallica pe baza celor două balade de pe Black album/91/whatever eu eram deja un obișnuit al formației. Primul produs discografic pe care l-am ascultat a fost Master of puppets și de aici probabil respectul pe care-l port formației. Rar s-a făcut un album ca ăla, de fapt nu cred că există un altul la acel nivel.

Acum, nu sunt sigur ce-a vrut Metallica de la acest Hardwired…to self-destruct, așa că nici nu pot spune că le-a ieșit. Dacă și-au dorit să ne arate că-s capabili să sune ca la repetițiile din garaj din anii ’80, înainte să fi auzit cineva de ei, aș spune că au reușit. Dacă și-au dorit să ne arate că se pot autodistruge, așa cum sugerează și titlul produsului, aș spune că le-a ieșit și asta. Aș spune că le-a reușit chiar să imite o anume perioadă din viața lor, chiar dacă le-a ieșit jenant.

Aș spune chiar că le-a ieșit și-un album. Unul nou, pe două discuri.

Și-acum, câte ceva despre ceea ce am ascultat. În primul rând HTSD este infernal de plictisitor și liniar. De la prima la ultimă piesă am auzit practic același lucru. În anumite cazuri asta ar fi de bine, uite mă, trupa o ține la fel cap-coadă. În acest caz, departe de a fi așa. De aceea nu pricep sub nici o formă logica acelor două CD-uri. Prea multe piese. Prea multe piese care chiar nu au nimic de spus. Dacă adunau 10 și făceau un singur disc ar fi ieșit mult mai câștigați, iar panarama asta de album ar fi trăit alte zile, poate mai bune.

Apoi, să-mi dau palme dacă-mi dau seama pe unde vrea trupa să se situeze din punct de vedere al compoziției. Ba se aude ceva gen Kill’em all, ba parcă încearcă timid s-o dea în …and justice for all, ba la un moment dat mi s-a părut că ar vrea niște chestii mai maiestuoase, gen Saxon. Ce este mai trist este că nimic din toată șaorma asta muzicală nu iese bine. Da, sunt părți de ascultat acolo, aduce aminte de o anume Metallica de pe vremuri, dar clar nu este ea. Și nici ea nu cred că reușește să-și dea seama cine este.

Despre sunet, nici aici nu mi se pare că ar prea multe lucruri de lăudat. A fost departe de a mi se părea bine, iar la cât s-a lucrat la albumul ăsta aș fi sperat că va fi mai altfel. Nu este. Apoi, vocea lui James parcă nu se potrivește pe unele piese, Lars pare a bate în unele locuri doar el știe ce, iar Kirk mi s-a părut neinspirat, deși folosește de ani lumină pentatonicul ăla din care n-a ieșit vreodată.

Una peste alta, o dezamăgire. Un album prost din punctul meu de vedere, dar care trebuie ascultat. Poate pentru unii chiar nu va fi rău, prost fiind. Este posibil să aibă și ei dreptate, chiar am trecut peste câteva riff-uri care mi-au făcut plăcere. Dar cu două flori înfipte-n glastră nu are cum să se facă un album.

Desigur, avem și-o parte pozitivă, chiar extrem de pozitivă.

Măcar nu este Lulu. Sau St.Anger.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.