Metal All Stars, o plictiseală generalizată, minus două flori de primăvară

Romexpo începe să-mi repugne. Mai ales din punct de vedere al acusticii dubioase, dar și pentru că este a doua manifestare care refuză să iasă bine.

Dar să vedem despre ce a fost vorba.

Deschiderea, asigurată cu Death Dealers. O trupă care se vrea Judas Priest, al cărui vocal se îmbracă și comportă ca Rob Halford, dar nu știe dacă vrea să fie Rob sau Bruce Dickinson și care strică absolut orice este trupa capabilă să construiască muzical, în rarele momente în care face asta. Au terminat cu Hail and kill, deh, Ross The Boss, și am avut șocul de a vedea că Eric Adams este viu și valabil și la ora asta.

A urmat Kobra Paige. Sâni imenși, bărbați cufundați în melancolie, ceva mai puțină voce, mai ales că și-a încercat-o pe cover-uri Manowar și Iron Maiden. Și nu a mers deloc. Bine, nu cred că ar putea spune cineva că doamna este vreo minune a metalului, sincer vorbind. Apoi, Brian Fair, recte Shadows Fall, a continuat tura de domnișoare puse să cânte, doar că el dispune de dread-uri imense, așa că a făcut ceva victime prin publicul feminin. Altceva nu am reținut, se pare că a eșuat să ne transmită. Din punctul meu de vedere este bun pentru protestele de tip #unitisaalvam.

Norocul nostru că a apărut Udo. Mic, bătrân și obosit…a aruncat Romexpo în aer. Să ne înțelegem bine: nu mai are energia de acum ani de zile, nici rezistența aceea, dar dacă este vorba de metal teuton, Udo este cel la care trebuie să apelezi. Metal heart cum nu se mai face, vocea aceea angoasată și gâjâită, pentru cine a simțit ce trebuia să simtă a fost un adevărat Balls to the wall. Primul lucru pozitiv.

După Udo, Max Cavalera. Atât de plictisit că nici berea nu mai mergea bine cu el. Urcat pe scenă a demonstrat că știe ce face, dar că toată treaba asta se combină cu atitudinea “am venit, am cântat, să sară banul”. Nu cred că am văzut vreodată pe cineva mai deconectat de la show precum l-am văzut pe Max. O silă imensă, de la început la final. Silă care a fost reparată cumva de Joey Belladona, sosit după el, și care s-a chinuit să pună lucrurile la punct. S-a mișcat mult, am avut parte și de un cover AC/DC dar și de ego-ul suă imens, însă pe ansamblu a ieșit acceptabil.

Zakk Wylde, ultimul pe listă, a demonstrat, dacă mai era cazul, că ego+talent+alcool este ecuația câștigătoare. Ceea ce a făcut Zakk pe scenă nu poate fi explicat și eram avizat de asta încă de când a sosit la București cu Black Label Society. Este un showman de clasă, un chitarist cum rar se fabrică și dispune de un feeling greu de găsit când vine vorba de instrumentiști. Plus că, spre deosebire de alte vedete urcate pe scena de la Romexpo, el chiar și-a dat seama că trebuie să ofere ceva plătitorilor de bilete. Practic, al doilea punct pozitiv al serii. Principalul, de fapt.

Publicul a variat de la “ce naiba este asta?”, trecând prin “hai să facem pogo”, la “sunt asiatic la costum, eu știu doar să stau cu mâna pe sus și să fac sute de poze”. Complet neeterogen, cu mulți corporatiști probabil sosiți acolo pe invitație și cu foarte mulți kinderi fără surprize care confundă libertatea cu nesimțirea. Cozile la jetoane și bere pot fi considerate decente, detergentul tradițional oferit pe post de bere a costat 6 lei, față de cei 7 lei cu care eram obișnuiți, iar evenimentele neplăcute au lipsit. O bilă albă, deci se poate.

Sunetul a variat. Dacă la Death Dealers am putea spune că se auzea mai prost ca-n Club Fabrica (greu de crezut că există locuri în care se aude mai prost ca-n Fabrica, nu?), sunetul a fost decent la Kobra, Max, Brian sau Joey și excelent la Udo și Zakk, cel puțin din locul în care am stat. Așa a fost și la Scorpions. Sus-jos. Carusel de Romexpo.

Două flori. Udo și Zakk. Din nefericire nici cu două nu s-a făcut primăvară.

Să ne auzim cu bine de la următoarea cântare.

——–

Materialul, aici.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.