Maneaua, ecuația pură a viitorului literaturii

Ieri am citit un nou material din seria celor care abordează Uniunea Scriitorilor. Le știți, de ceva vreme ne însoțesc știrile, și încă nu pot spune cu siguranță dacă sunt urmarea unei stări de fapt sau a unei lupte invizibile pornită împotriva intelectualilor. Desigur, sunt aproape sigur că-n respectiva instituție s-au strecurat persoane care nu au legătură nici cu scrisul, nici cu talentul, așa cum s-a întâmplat de altfel în fiecare instituție din România, însă tușele grosiere îmi dau întotdeauna de gândit. Când într-o perioadă foarte scurtă se adună foarte multe mărturii și păreri care vor neapărat să mă convingă de ceva, eu personal devin imediat precaut.

De la acest material mi-a venit o idee pe care am zis să o aștern aici. Ca să știm despre ce vorbim trebuie să vă spun că acesta este publicat în Adevărul și că poartă semnătura lui Doru Pop.

Trebuie să spun încă de la început că sunt unul dintre oamenii care ar dori să facă parte din acea uniune. În mod cert, asta nu mi-ar aduce nimic. Recunoaștere, așa cum ar crede unii, nici pe departe. Cine este interesat în ziua de azi de scriitori? Sau cine este interesat de scriitori din afara zonei de nume mari, cunoscute? De oameni care poate scriu bine, interesant, util, dar care nu au cum să beneficieze de angrenajul mediatic de care beneficiază alții? O să mă întrebați, probabil, de ce vreau să fac asta. Răspunsul este simplu: pentru că aceea este uniunea care adună oamenii din breasla mea. Pentru că de la ei pot învăța ceva, indiferent dacă este vorba de lucruri pe care să le adopt sau pe care să mă învăț să le refuz.

O să vedeți în materialul din Adevărul că este foarte greu să intri în acea uniune. Ceea ce este trist este că în unele cazuri acest lucru nu se face pe merit. Sunt convins că există oameni care-și plătesc intrarea. Sunt convins că există oameni care nu intră pentru că nu mai sunt locuri și pentru ei. Nimic deosebit pentru mine. Am trăit acest sentiment în fiecare an petrecut în Facultatea de Jurnalism a Universității Hyperion. Acolo existau două categorii de studenți. Erau studenții cu bani, fără nici un fel de problemă în a trece anul, care-și permiteau orice, oricând, probabil inclusiv varianta de a promova sesiunea chiar dacă nu se prezentau la ea. Cealaltă categorie era a celor fără bani, cel puțin fără capacități financiare mai mari decât cele de a-și plăti taxa de școlarizare. În timp ce primii puteau să stea liniștiți, ultimii trebuiau să tragă până la epuizare în examene. De ce? Este simplu. Pentru ca primii să treacă nestingheriți trebuiau să plătească alții. Eu am fost din acei alții, așa că la ore la care prima categorie dormea liniștită eu eram prin cine știe ce cartier bucureștean, alături de cine mai știe ce colegi, punând la cale examenul care venea în așa fel încât să nu ne împiedicăm de el. Desigur, în lupta asta a mea am apelat la orice mijloace am avut la îndemână. La fel ca și domnii profesori, când a fost să fie și s-a putut nici eu nu am luat prizonieri.

Dar să trecem la materialul de mai sus, și la una dintre aserțiunile domnului Pop. Haideți să o vedem:

Nu văd de ce ar trebui să finanţăm în mod egal un autor care a publicat la o editură obscură, în “regie proprie”, o carte tipărită în 100 de exemplare, din care nu s-a vândut niciunul, şi un scriitor care este tradus în străinătate şi este premiat de cele mai prestigioase instituţii din lume.

Nu știu ce înțelege domnul Pop prin “editură obscură”, dar am să iau ca exemplu situația mea: sunt un scriitor care s-a publicat în regie proprie, la o editură despre care nu se aude în fiecare zi, într-un tiraj de sub 100 de exemplare din care nu am vândut vreunul, pentru că nu am vrut. Un scriitor care are în sertar următoarele două volume și care, dacă-i permite timpul, se va apuca și de al patrulea.

O să continui cu exemplul meu. Din ceea ce știți, acum ceva vreme prestam poezie socială pe SemneBune.ro. Vorbesc la trecut pentru că viața mi-a tăiat unele motoare interne și până ce acestea nu ajung să funcționeze iar cum trebuie este exclus să pot așterne vreun vers. Ei bine, din acele poezii, inclusiv, doresc să-mi realizez debutul și-n lumea versurilor. Și, ca orice om care se respectă și vrea să facă un pas în față, am mers și eu la o editură cu nume. Cu nume serios, chiar. Propunerea a fost clară: 1.700 lei pentru 300 de exemplare, în condițiile în care discutam de un volum planificat în zona a 60 de pagini. Punct. Asta vine 5,66 lei/volum. O sumă excelentă, ați spune, doar că suma aia ți-a distrus vânzarea: cine dă măcar dublu pe un scriitor necunoscut, în așa fel încât să rămâi și tu, autorule, cu ceva de pe urma muncii tale? Vă dau eu răspunsul: nimeni în afară de prieteni, ei sunt cam singurii care te-ar susține. Acum, spuneți-mi voi câți debutanți au 1.700 lei în buzunar? 1.700 de dat pentru asta, că le mai trebuie și bani pentru a trăi. Nu am întrebat încă editura la care am scos primul volum cât m-ar costa apariția în condițiile de mai sus, dar promit să vă spun asta când mă decid să public. Pentru că nu sunt decis să mai fac asta.

Mai departe, să acceptăm că debutantul are suma aceea. O investește. Ei bine, asta nu înseamnă nici pe departe că editura îl va ajuta cu ceva mai mult decât tipărirea exemplarelor în cauză. Tot exemplul meu îl folosesc și aici. Am întrebat și eu, ca autorul, ce se întâmplă din punct de vedere al promovării, care este planul prin care opera mea va ajunge în atenția cititorilor și apoi, cu tot cinismul de rigoare, în buzunarele lor. Vreți răspunsul, nu? Hai că sunteți drăguți și vi-l dau: “Păi scoatem cartea, anunțăm că s-a scos, o punem la vânzare și apoi ne rugăm să se vândă”. Eu cred că-l cunoașteau pe Puric, altfel nu pricep deloc treaba cu rugatul. Asta era grija pe care editura o arăta autorului care intra în portofoliul său. Grijă inexistentă. Ce contau erau strict cele 1.700 de motive de bucurie ale editurii.

Nu pun la socoteală faptul că deși domnul Pop folosește ideea de “regie proprie” în sens peiorativ, conceptul de “self-publishing” nu este ceva care a apărut ieri. Aici avem veșnica problemă a Evului Mediu în care încă trăim, ev care spune că scriitor este ăla pe care l-a publicat cineva, nu ăla care decide să se publice singur, având încredere în forțele sale. Este veșnica problemă românească a legitimării. A legitimării prin alții, în dauna legitimării prin tine. Este una din problemele românești care nu se vor vindeca și care ne vor ține mereu cu 200 de ani în urma celorlalți. Am terminat paranteza asta, mergem mai departe, pe bază de editură clasică.

Desigur, sunt complet de acord. Gigel nu trebuie plătit cum este plătit Cărtărescu, Gigel nu trebuie pus pe picior de egalitate cu Pleșu, Gigel nu are ce să caute în aceeași discuție cu Liiceanu, Gigel nu are ce să caute pe același raft cu Patapievici. Lumea trebuie tratată diferit, în funcție de valoarea și utilitatea demonstrată, iar egalitatea este cea mai malignă afecțiune care poata ataca literatura. Perfect. Asta doar în cazul în care Gigel nu le este egal sau superior domnilor amintiți.

Doar că aici avem o altă problemă: cum să ajungă acest Gigel să demonstreze ce poate dacă accesul său la o editură serioasă este blocat de sume delirante din care aceasta nici nu se chinuie să-l transforme măcar în ceva vandabil? Merg la altă întrebare. De când până când calitatea scriiturii este garantată de editura la care se publică și de numărul de exemplare puse în circulație? Cum evităm situația în care-l pierdem pe drum pe Gigel pentru că, deși scrie genial, nu are norocul de a fi publicat la o editură mare și în tiraj forjat pentru că nu-și permite asta? Cum ne putem ierta că ne ștergem pe picioare cu Gigel, când el scrie de 1.000 de ori mai bine ca multe dintre paparudele cunoscute (și aici alegeți voi una dintre modernistele astea care folosesc tamponul pe post de cerneală)?

Sau, mai pe scurt, câți dintre voi știți că Răzvan Ioan Boanchiș este, pe lângă jurnalist, un scriitor al dracului de bun, în mâna căruia verbul se predă pentru că nu are forța de a se lupta cu el? Cine a citit Joia cărnii, Portocaliu sau Departe de Eritreea? Ultimele două, culmea, scoase la RAO, editură care cred că este departe de a putea fi considerată obscură. Cine a auzit de volumele astea în afară de câțiva oameni care chiar vor să știe ce se scrie în lumea care începe cumva să semene cu underground-ul din muzica rock? Dar nu-i așa că știți de Nemerovschi și Manole?

Exact ce spuneam.

Ei, și aici am ajuns exact la și mai marea problemă decât problema pe care o pune domnul Pop. Pentru că domnia sa dorește reașezarea uniunii pe criterii de calitate, doar că vede calitatea în brand și cantitate. Din nefericire treaba asta este și mai toxică, pentru că mai ales printre politicienii români sunt oameni care s-ar putea impune cu ușurință. Imaginați-vă numai că Gigi Becali nu ar avea probleme să scoată un volum la Humanitas, în 100.000 de exemplare. Și să și facă de așa natură încât să le vândă. Le dă la pachet cu abonamentele de sezon, le dă la ofertă cu un steag cu Steaua, le dă la achiziționarea fiecărei sticle de șampanie Steaua, modalități sunt. Și? Ajungem iar la umilul Gigel, care poate este bun, dar nu are brand și cantitate. La omul care, așa cum spunea Boanchiș, poate fi un scriitor mare de întindere mică. Că așa este să fie.

Morala este că dacă sunteți cumva în situația de a crede că Uniunea Scriitorilor este răul tuturor relelor, vă înșelați. Dacă sunteți în situația de a crede că reașezarea ei va aduce un viitor bun literaturii, vă înșelați din nou. Din contră, am senzația că exact forma ei actuală reușește, cu eșecurile de rigoare, să mai păstreze și calitatea. Iată, oamenii care cer schimbarea sunt departe de realitatea care guvernează anul 2015 și, trecând de asta, sunt oameni care cer ca aprecierea să nu se facă în funcție de calitatea scriiturii, strict singurul lucru care ar trebui să guverneze alegerea, ci în funcție de editura la care ești publicat și numărul de exemplare pe care le-ai putut susține. Scuzat să fiu pentru această comparație, dar domnul Pop vede viitorul literaturii ca pe o manea. De fapt aș spune că în viziunea domniei sale maneaua devine ceva mai mult decât exemplu, devine ecuație. Bani mulți+femei multe=valoare. Editură mare+tiraj mare=valoare.

Ei bine, să ne cânte Florin Salam ceva la lansare, vă rog.

Comments 2

  • se cuvine întâi să-ţi mulţumesc pentru semnalarea acelui articol.
    apoi… uniunea scriitorilor.
    să ne reamintim că anul trecut un juriu din care făceau parte daniel cristea enache şi dan c. mihăilescu au spus despre poezia noastră că merită acea menţiune. cine sunt cei doi, cred că ştim prea bine.
    să ne reamintim că cel mai mare poet al românilor, aşa cum este el cunoscut astăzi nu a publicat un volum de poezie cât a trăit şi că a intrat în “grija” celui care l-a internat la nebuni primul volum eminescian care conţinea 64 de poezii. era 16 decembrie 1883, la şase luni de la internarea sa în clinica doctorului şuţu. încă mai sunt controverse legate de data exactă a arestării lui.
    să ne reamintim că andre malraux este unul dintre exemplele de self-publishing despre care am putea să ne gândim cum ar fi fost dacă…
    să ne reamintim că marele kafka şi-a lăsat manuscrisele în grija prietenului său, pentru a fi arse. cum ar fi fost dacă…? :)

    să revenim la uniunea scriitorilor şi am să te întreb: cine să te înveţe şi ce? îţi cunosc scrisul şi ştii ce cred despre el. poezia ta socială ar merita să îţi ocupe mai mult timp, cioburile au deja locul lor, iar ceauna, ei, ceauna… :)

    să luăm, deloc la întâmplare, un nume din uniunea scriitorilor: mircea cărtărescu. dacă ai curiozitatea să mergi pe pagina de fb a domnului mirel curea vei vedea două fotografii: pe una este o pagină din cartea lui lawrence sterne “viaţa şi opiniunile lui tristram shandy” iar pe cealaltă este o poezie semnată de acest veşnic candidat la premiul nobel al nostru, mircea cărtărescu, din volumul “faruri, vitrine, fotografii”. cuvintele subliniate sunt aceleaşi, exact aceleaşi. te mai întreb o dată: de ce să vrei să faci parte din uniunea scriitorilor?
    un alt exemplu (sau exerciţiu) ar fi să pui una lângă cealaltă “de ce iubim femeile” a aceluiaşi autor cu “o femeie” a lui peter eszterhazy. este aceeaşi idee, doar că maghiarul are stofa marilor autori. celălalt doar ce a împrumutat o idee, încercând să facă ceva similar. ca şi în tehnica ceaiului, nu poţi avea aceeaşi concentraţie la a doua infuzare.

    apoi… uniunea scriitorilor. liiceanu? manolescu? să-ţi reamintesc scandalul din ianuarie şi acuzele de plagiat care circulau prin interoriul acestei “asociaţiuni”? nu, bogdan, tu ştii ce cred. eu cred că scrisul este un dat care se dă mai departe. iar editurile, ca orice activitate comercială au un singur interes: să publice şi să promoveze nume vandabile într-o ţară în care cultura este oricum la pământ, iar cititul o ocupaţie pe cale de dispariţie.

    eu cred că scriitorul este un animal solitar. şi că numai posteritatea va certifica (sau infirma) calitatea scriiturii lui. de pildă: andre malraux de la care am pornit ne mai este cunoscut astăzi unora dintre noi, pe când pierre loti mai puţin spre deloc. şi totuşi, la vremea sa, cel din urmă s-a bucurat de succes. unul în gen sandra brown, sidney sheldon şi ar mai fi şi alţii, este perfect adevărat.

    scrierea în esenţă este ca un izvor care seacă atunci când te opreşti tu, pe tine, de la a scrie şi este atât de lăuntric şi de frumos încât nu poate fi asociat, explicat, măsurat.

    iar sfatul meu ar fi: „schimbă-te în cuvinte, precum îți zic.” (nichita stănescu)

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: