Mai băgăm niște muzică? :)

Mi-am mai revenit puțin și am mai ascultat ceva muzici în autobuz.

Știu, să faci asta este ca și cum l-ai pune pe Chopin să cânte la nunta vreunui puradel asistat de-al lui Cioabă. Sau cam cum ar fi dacă l-ai vedea pe Gauguin în locul lui Gigel de la scara 3, provenit din toți tații potenți de pe scara aia, mâzgălind zidurile proaspăt spoite de Vanghelie; pe Picasso desenând caricaturi pentru Cancan; nu în ultimul rând, pe Gaudi proiectând casa proaspetei primărițe a orașului.

Asta este. Am ascultat muzică. Hai să vedem ce am ascultat și ce părere am.

YNGWIE MALMSTEEN – World On Fire (2016)

Omul ăsta este rămas prin anii ’80. Totul amintește de perioada aceea, de la orchestrație și concepție până la master. Desigur, ceea ce este, a fost și va fi mereu e… chitaristul de geniu. Maestro. Așa că dragul de el face ceea ce știe mai bine. Îndoaie corzile în modul acela inimitabil, înghesuie note acolo unde nici mama dracului nu ar crede că mai încap și dă fiecărei piese o anume identitate. Din nefericire cam asta este tot ce poate face și exact aici s-a cantonat. Albumul nu are suflet, nu are o piesă cu care să rămâi în cap după ce l-ai ascultat, nu are nimic din ceea ce ar putea să-l facă imens. Este un tur de forță cumva inutil și deja redundant la care trebuie să mai asistăm o dată pentru că, da, când este vorba de Maestro nu ai cum să treci asta cu vederea.
De ascultat.

METAL CHURCH – XI (2016)

Trupa nu mai este de multă vreme la prima tinerețe și aș spune că a depășit lejer perioada vârfului de inventivitate. Cu toate acestea XI mi s-a părut un album mișto, unul care aduce a Metal Church acela pe care-l știm cu toții și care reușește pe alocuri să fie și prin vremurile acestea. L-am ascultat cu mare plăcere și asta mi se întâmplă rar, de la o vreme sunt tare scârbos cu ceea ce ascult. Un album zic eu reușit, peste care cred că trebuie să treceți și din care veți rămâne, zic eu, cu ideea că trupele care sunt bune reușesc să rămână așa chiar și pe final de carieră, căci personal nu cred că vor mai trege mult targa pe uscat.

BLAZE BAYLEY – Infinite Entanglement (2016)

Băi, aici a fost jale. M-am plictisit de moarte. Eu cred că Blaze de la o vreme nu reușește să cânte decât un singur lucru și mai face și prost asta. O lălăială de la cap la coadă, cică toată treaba asta ar avea și o poveste, iar albumul aduce al dracului de mult cu ceea am auzit eu de la Iron Maiden pe vremea când le era vocal. De la cap la coadă acest Infinite Entanglement este un lă, lă, lă/lă, lă/lă, lă, lă. Cred că am văzut chestii mai inspirate până și la Trooper. Personal am dat cu ștergere la folderul care-l conținea, nu vreau să mai aud că există, și o să dau cu ștergere și la tot ce mai am în materie de Blaze Bayley. Bătrânețea este urâtă dacă n-o pricepi. Păcat.

ENTOMBED A.D. – Dead Dawn (2016)

Eu personal nu m-am omorât după LG Petrov nici pe vremea când călărea altfel de cai și orice organizator s-ar fi dat de ceasul morții ca să-l vadă pe scena lui. Ei bine, am rămas la părerea asta. Dead Dawn este o chestie mai predictibilă și mai repetitivă decât cântecele alea de căcat ale Direcției 5. Da, desigur, este death metal, este old school, dar exact asta problema, pizda mă-sii, ascult exact ce ascultam imediat după anii ’90 când bântuiam Romana ca să mai aduc acasă ceva casete cu cine știe ce trupă obscură. Nu pare a se fi schimbat nimic. Inventivitatea, să fim serioși, nu există, în schimb pentru cei care sunt fani există o porție bună de “pușca și cureaua lată/ce trupeți eram odată”. Mno, poate exact pentru segmentul acela a și apărut albumul. La mine nu ține, așa că la revedere.

Comments 3

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: