Love and Hate

Într-o pauză de exerciţii îi povesteam lui Cyfer despre tinereţile mele muzicale, zilele alea în care “repetam/compuneam” în ideea că va ieşi ceva, cândva. Ia, că am zis să detaliez povestea, în stilul meu clasic şi de nerepetat.

Prin 1995 stăteam pe treptele interioare ale unei şcoli generale din Dorobanţi. Acolo urma să dau examenul de semestru la “Istoria Artelor”, o materie din care nu am înţeles niciodată nimic, pentru că arhitectura era departe de mine şi la ora aceea nu sculptam decât excesele. Şi, în timp ce colegii mei intelectuali care nu ştiau bine să scrie se chinuiau să-şi amintească compozitorul unei anume piese clasice (da, stimatul domn profesor ne delecta cu Beethoven, Wagner şi altele asemenea la ore…), eu am decis să cânt, pe scări, “Ochi tchornaia”. De mine s-a apropiat un tip şi am intrat în vorbă. Am aflat că este fan Manowar, că are chitară, că îi place vocea mea şi că na, vom fuma o ţigară împreună. Vizavi de tip, spun doar că de atunci am fumat multe ţigări împreună, ba am mai şi băut câte ceva, plus că am trecut prin fel de fel de minuni ale vieţii. Mi-e prieten şi-n ziua de azi, adică, a fost genul ăla de sclipire şi înţelegere reciprocă de care rar poţi să dai.

Bun. Cu trecerea timpului, nu ştiu de unde ne-a apărut nouă ideea să ne facem trupă sau să facem muzică. Am găsit şi un nume de moment, “Oratio Mentis” şi, la valoarea pe care o aveam la vremea aceea, chiar că trebuia să se roage cineva pentru mintea noastră. Ca loc de repetiţii am ales apartamentul meu din blocul în care el venea cu chitara în timp ce pe vecinii mei îi duceau unii cu duba la loc de restrişte şi răcoare.

Dotările tehnice erau fenomenale. El avea o chitară (dacă o să citeşti asta, zi şi tu ce era că nu mai ştiu…), eu puneam la bătaie o orgă Casio care suna ceva mai puţin jenant decât alea chinezeşti cu sunete ascuţite, da’ avea ritmuri, iar ca sunet forjam un magnetofon Kashtan, anexat la boxe Unitra de 75w, pe trei canale, cu corector de sunet.

Mişcarea era simplă. Trăgeam partea de chitară şi ritm pe magnetofon, după care eu mă duceam în bucătărie să înregistrez partea vocală, iar el fugea să se ascundă prin casă. Să vă fac să înţelegeţi. Eu am mers toată viaţa pe arhitecturi vocale de gen Dee Snider/Jeff Scott Soto/David Coverdale/Paul Rodgers/Ian Gillan/Ronnie James Dio, astea se potriveau, pentru asta am fost făcut. Ei bine, cum trupa asta a noastră adopta un stil coios cu influenţe Motorhead, eu trebuia să fiu pe post de Lemmy. Şi eram. Problema este că ăla nu cânta din gât, ca mine. Vă dau cuvântul meu de onoare că, dacă aş mai fi avut amigdale şi polipi la acea oră, se extirpau automat. Nu mai aveam, aşa că sufeream doar de lipsă de voce timp de câteva zile după o repetiţie ca asta.

Bucătăria în care înregistram avea şi o anume particularitate. Era construită într-un bloc comunist cu curte interioară la câte două scări, curte interioară pe care se aflau geamurile de la baie şi bucătărie. Arhitectul se asigurase astfel că tu vei mânca salamul de dimineaţă în timp ce celălalt se screme, sau că splendida ciorbă de perişoare a mamei se înghite cu râgâitul celui care de-abia s-a trezit din beţie.

Ei, asta avea şi un avantaj: faptul că puteam obţine imediat aprecieri referitoare la valoarea noastră sau, pentru preţioşi, faptul că obţineam “feedback”. Şi obţineam, zi după zi: “Băăă, opreşte-te dracului, că mor în casă”, “Băga-mi-aş pula-n urlatu’ mă-tii” sau, şi mai simplu, “Morţii mă-tii, lasă că vin eu peste tine”. Le-am ascultat pe toate, timp de ceva vreme, dar nu aveam cum să le iau în seamă. Ca artist, ştiam că muzica va cere întotdeauna sacrificii.

Anii au trecut.

Cu prietenul meu mă văd şi azi. Cântăm împreună la o bere, blues sau coveruri, şi ne place. Motorhead am şi azi pe DVD-uri, nu ar putea lipsi. Facultatea a rămas în urmă şi, spre marea noastră bucurie, nu am fost singura “formaţie” din Hyperion, au mai fost şi Ţapinarii. Din fericire, noi am rămas departe de scenă :))

Şi a mai rămas piesa de mai jos, alături de alte două sau trei care ştiu că zac pe o casetă, fie la mine, fie la el. Dacă mai zac, situația asta este destul de neclară.

Cu scuzele de rigoare pentru înregistrare, vă ofer câteva urlete, din tot sufletul. Şi am şi curajul suprem de a nu închide comentariile…

Comments 29

  • […] Love and Hate Thu Feb 03, 2011 10:02 am Într-o pauză de exerciţii îi povesteam lui Cyfer despre tinereţile mele muzicale, zilele alea în care “repetam/compuneam” în ideea că va ieşi ceva, cândva. Ia, că am zis să detaliez povestea, în stilul meu clasic şi de nerepetat. Prin 1995 stăteam pe treptele interioare ale unei şcoli generale din Dorobanţi. Acolo urma să dau examenul […] […]

  • Shit…nu pot sa ascult de la munca, ca am bann la linkul respectiv. o sa ascult diseara.

    • Ban pe Trilulilu? Foarte curios. Bine, nici eu nu am avut altă variantă, mai ales că wp.com nu se descurcă în compania codului embed de la ei. Aşa că link-ul a rămas singura variantă :d

  • pai mai, noi suntem firma serioasa, corporatisti prieteni de-ai tai, ma mir ca nu ne-au pus ban si pe FB.

  • nu-i chiar așa de rău :). partea instrumentală e totuși ceva mai bună decât cea vocală :D.
    (de la un diletant în muzică)

    • Sunt sigur de asta. Adică, în partea aia vocală nu prea are ce să fie bun, că sună de zici că mai sunt 5 minute şi ne loveşte Apocalipsa =))

  • Sau epilepsia :)))

  • Asta e vreun test psihologic de care nu am auzit pana acum? Daca da, atunci l-am trecut (am avut rabdare sa ascult pana la final) :)

  • chiar ca ati avut curaj sa nu inchideti comentariile…. felicitari pentru acest lucru!!…
    in rest…nu am ce sa zic…decat ca ai scris foarte misto… :D

    • =)))))))
      Merci, merci!
      Şi na, am zis să fac eu mişto că oricum vor face alţii :)) Aşa merită, din punct de vedere al vocii. Instrumental mai este cum mai este, dar cu vocea e jale mare :))

  • Lasa bre, ca si Hansi Kursch suna nasol pe primele albume Blind Guardian, pana sa devina Dumnezeu :)

    Altfel, nu suna chiar rau tot efortul. Eu prin liceu facusem o trupa (e drept, la misto) numita The Fuckin’ Fuckerz. Aveam o singura piesa: Laboosssh (growled). Erau 2 acorduri si mult growling…din fericire nu o am pe laptopul de la Bucuresti :)

    • Foarte mişto :)
      Mă gândesc acum la un proiect cu vocea mea, normală, a la Coverdale shit, şi cu om care să facă grownling serios (şi aici am persoana potrivită, care a luat lecţii de growling). Totul ţine de moment, dacă este să iasă…o să iasă. Dacă nu, ne vom distra copios :))

  • Ha ha ha, daca as fi avut caine, ar fi inceput sa scheaune :))

  • Cu growlingul si screamingul chiar e mult de lucru. Daca poti sa o faci pe vocea normala, nu pe vocea de cap, you’re safe.

  • Ei lasă, că și White Tower cu al său „Your woman” tot în apartament pe magnetofonul propriu s-a înregistrat.
    Nu se știe cum te descoperă vreun impresar și te vedem lansat pe orbită în industria muzicală.
    Ideea e să ai întotdeauna parașuta pregătită. Și iată dovada că o ai, acceptând comentariile. :)

    • =))))
      La ora aceea, ăla era stilul. La ora asta nu cred că aş mai face aşa ceva, ba chiar mă gândeam să refac piesa, ceva mai altfel :))
      Şi normal că merg comentariile, păi cum altfel? :))

  • vai de capu’ meu. deci te-ai tinut de cuvant, ai pus balaria pe blog. Mi-e jena sa ies din casa acum :))) Asa… “chitara” era Reghin, dar am refuzat sa accept asta pana cand m-am suit cu picioarele pe ea :)

  • DOAMNE DUMNEZEULE, chiar trebuia sa-mi aduci aminte de cum ma trezeai de dimineata?…bine ca nu aveam cum sa cad din pat decat pe o parte!!!

  • Genial! M-ai emotionat pana aproape la lacrimi pentru ca m-am regasit pas cu pas! Cat despre piesa, ma crezi ca e un fe Ramsteinul de mai tarziu? Cel putin ca ritm… :) Vocea, hmmm… daca ar fi fost bagat prin ceva afecte ca acum, ar fi sunat super, de murea Lemmy si nu mai venea in Roamnia in 2011. :))))

    • Asta vorbeam cu Radu de ceva vreme, că dacă ne-am apuca de ea acum, cu sculele pe care le avem, ar putea suna cu totul altfel, mai la 2014 și clar mai serios decât suna atunci. Dar na, a trecut vremea, suntem prinși cu ale noastre, iar eu trebuie să recunosc, aș avea nevoie de multă încălzire ca să mai duc “demența” aia :))
      Trecând de asta, e frumos să afli de poveștile comune, mai ales când sunt legate de muzică. Na, așa se putea la vremea aceea, și este bine că unii au ales să meargă mai departe :)

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: