Lecție de ipocrizie de la Charlie Hebdo: vrem egalitate, dar nu pentru evrei

Despre Charlie Hebdo și drama din Franța nu trebuie să vă mai explic nimic. Este subiectul zilei și a dat naștere unei sume înfiorătoare de opinii, unele mai normale, altele mai anormale, după pregătirea și capacitatea de înțelegere a fiecăruia. Desigur, a permis românilor să știe că viitorul lor este asigurat: avem specialiști. Presa și online-ul gem de specialiști: specialiști în mass-media, specialiști în caricatură, specialiști în umor, specialiști în deontologie, specialiști în religie, specialiști în trupe speciale, specialiști în intervenții rapide, specialiști în tactică militară, specialiști în comunicații, specialiști auto și tot felul de alți specialiști. Nu contează că nu au făcut armata, că nu au la activ un singur reportaj sau investigație sau că nu cunosc bine nici unde trebuie pusă virgula: ei știu. Dumnezeu să ne ajute să nu avem nevoie de ei.

În ceea ce mă privește am avut o atitudine cumva relaxată, încercând să nu urăsc și să nu condamn mai repede decât trebuie. Însă un lucru este clar: nu consider că este normal ca o formă de expresie să fie sancționată prin moarte, mai ales când acea formă de expresie este prima care ajută ca ambele tabere să-și facă publice părerile și, desigur, modul de viață. Cu moartea poate fi condamnată doar moartea, mai precis luarea vieții unei alte persoane, dar și atunci trebuie să existe unele circumstanțe care să agraveze sau să relaxeze lucrurile în funcție de faptele în cauză. De asemenea, nu consider că în casa ta, oricum ar fi ea, cu bune sau rele, trebuie să ajungi să asculți de regulile unui alt om, mai ales dacă acesta a ales să apeleze la casa ta pentru a avea o șansă.

Sunt jurnalist. Sunt jurnalist din 1995, deși de-a lungul vieții mi-a fost oferită șansa să practic și alte lucruri, uneori adiacente. Ca jurnalist am trecut prin destule și am avut și eu momentele mele de cumpănă. Am avut și eu de ales și am fost și eu în pericol. Desigur, nici pe departe nu am trecut prin ceea ce au trecut oamenii de la Charlie Hebdo. Nu cred că amenințările la adresa mea urmau să îmbrățișeze vreodată moartea. Aș fi avut parte, cel mai probabil, de o bătaie “soră cu moartea”, așa cum spune românul, și de spital. Pe vremea aceea ar fi fost cumva un noroc, spitalele încă mai aveau doctori. Am făcut alegerile mele la vremea aceea, am mers înainte și am tras de pe urma lor ceea ce era de tras. Nu multe. Nici puține. Dar știu ce înseamnă să decizi să continui ceea ce faci în condițiile în care ți s-a spus, direct sau prin terți, că asta poate avea consecințe.

Desigur, când ai o asemenea experiență în spate, se formează o legătură afectivă care depășește logica. Jurnalist, libertate de expresie, opinia care este sacră, alegerea de a continua când știi că asta ar putea să-ți dăuneze…iată micile lucruri comune între un necunoscut bucureștean și, din nefericire prea târziu, cunoscuții de la Charlie Hebdo. De aici s-a dezvoltat o anume formă de stimă și un anume respect pentru o formă a jurnalismului pe care nu au cum să o înțeleagă decât cei care au practicat în anumite condiții meseria asta amărâtă și batjocorită în ultimii ani.

Nu știu cine i-a învățat pe Andrei Pleșu și Cristian Tudor Popescu altceva, dar am fost dezamăgit de ceea ce au declarat cu acest prilej. Despre Andrei Pleșu îmi amintesc un lucru: într-unul dintre volumele sale, “Obscenitatea publică”, publica mai multe scrisori care ajunseseră la ministerul pe care-l conducea, scrisori care abundau în amenințări, injurii, obscenități și altele în aceeași cheie, unele dintre ele cu multe grade de mizerie în plus peste ceea ce s-a constituit în condamnarea la moarte a jurnaliștilor de la Charlie Hebdo. Domnia sa, domnul Andrei Pleșu, concluziona în acel volum că poporul este suveran, recunoscând prin acest lucru faptul că oamenilor nu le poți pune pumnul în gură pentru că au o opinie, oricât de vulgară și jenantă ar fi aceasta. Desigur, scriind, mi-am adus aminte că domnul Cristian Tudor Popescu semna în “Adevărul”, pe 17 septembrie 1999, un material care purta numele de “Moarte și muie”, tratând prin intermediul său problema extremismului în fotbal. Acesta este, reamintesc, domnul care puțin mai încolo, în 2015, a apărut la televizor vorbind despre Clubul Român de Presă, despre libertatea de exprimare și despre recomandările sale de păstrare a curățeniei morale a presei.

Aseară am primit un articol de la Mihaela. Un articol din 2009, apărut în The Telegraph. O să comprim. În iulie 2008 Maurice Sinet, un caricaturist de stânga în vârstă de 80 de ani, cunoscut ca Siné, publica un material despre Jean Sarkozy. Materialul vorbea despre faptul că fiul președintelui Nicolas Sarkozy alesese să treacă la religia iudaică strict din motive materiale, ironizând acest lucru. Philippe Val, editorul lui Charlie Hebdo, i-a cerut lui Maurice Sinet să-și prezinte scuze pentru ceea ce făcuse, pentru că presiunea devenise peste noapte extrem de mare. Sinet a refuzat spunând că “mai bine îmi tai coaiele”, a fost dat afară și, mai mult, a fost dat în judecată pentru că “incita la ură rasială”, acuzele fiind direct legate de anti-semitism. Decizia a fost susținută de un grup de intelectuali printre care se număra și Bernard-Henry Lévy, un domn pe care l-am apreciat extrem de mult în volumul semnat alături de Michel Houellebecq, “Inamici publici”. Volum care vorbea inclusiv despre libertate, sub diferite forme.

Și în gâtul meu s-a pus un nod. Sunt același om de mai sus. Moartea este moarte, expresia este expresie, chiar dacă vine prin prisma unui umor considerat prost. Ce să cred acum? Ce să mai spun acum? Cum să mai spun? Este un atentat la dreptul la libera exprimare că niște jurnaliști au murit insultându-l pe un anume zeu, dar este anti-semitism că oamenii au insultat și un alt zeu, doar că, iată, aceeași jurnaliști au tratat asta cu o concediere și un proces. Ce să pricep de aici? Că-i poți insulta pe unii fără probleme, redacția considerând că sunt inferiori, dar că nu-i poți insulta pe alții, pentru că redacția reacționează imediat la presiunile comunității superioare? Mai departe, trecând la cei care s-au declarat Charlie, oare ce au ei de spus pe tema asta? Cum consideră ei gestul de a se identifica afectiv cu niște oameni care da, au murit pentru dreptul la opinie, în condițiile în care același drept la opinie a fost ucis din fașă când a venit vorba de evrei? Domnilor, dacă sunteți Charlie, de ce nu sunteți și Maurice Sinet? Dacă sunteți Charlie de ce nu sunteți, de exemplu, și morții ăștia de aici? Sunt din Nigeria, dă-i dracului, nu? Negri, sărăcie, Africa, noi suntem luminați doar în Europa. Cu românii problema este ceva mai simplă, singurul negru pe care-l cunosc este Cabral și ăla vinde chimicale secrete pe gustul tuturor, dar ce naiba facem cu restul lumii?

Am o mare dilemă morală, și recunosc sincer asta. Pe de-o parte, mizeria unui gest incalificabil și condamnabil din toate punctele de vedere. Pe de altă parte, mizeria unui gest incalificabil și condamnabil din aceleași puncte de vedere, doar că de data asta executat chiar de către cei care azi sunt victime. Charlie ar trebui să fim toți în aceeași măsură în care suntem și Maurice Sinet și, mai ales, în aceeași în care suntem toți și victimele acelea decedate într-un colț de țară peste care s-a așternut un negru al rațiunii mai negru chiar și decât culoarea predominantă a pielii.

Cândva, la facultate, am fost provocat. Era în anul IV de studiu, și mi s-a spus că dacă-mi iau licența am un loc acolo. La început preparator apoi, cu pași mici sau mari, titular de curs. Recunosc, nu știu ce le-aș fi putut preda azi acelor copii. Ipocrizia? Nu sunt ipocrit. Corectitudinea politică prin apartenența la o anume rasă sau grup etnic? Regret, nu am cum, oamenii sunt egali în fața mea, singurul lucru care-i separă este dotarea intelectuală și aceasta va fi singura formă de alegere pe care o voi practica. Citind rândurile din The Telegraph, ce aș fi putut să le spun mâine cursanților mei, dacă m-ar fi întrebat ce părere am despre evenimentele prin care s-a trecut?

Probabil că singurul lucru pe care l-aș fi avut de făcut ar fi fost să-mi semnez demisia în fața lor. Nu ajuta la nimic, de altfel, dar ar fi fost modul meu de a recunoaște că nu pot pregăti pentru ziua de mâine niște oameni a căror meserie va fi cândva practicată prin prisma unor reguli care nu se vor regăsi vreodată în vreun manual de profil. Și că nu le-aș putea spune vreodată că acele lucruri care-i sunt permise lui Jupiter nu-i sunt permise și boului. Quod licet Jovi, non licet bovi. Joseph Freiherr von Eichendorff, de acolo vine citatul, deși este incert că i-ar aparține. Am învățat și asta la facultate. Și am învățat degeaba.

Așa că acum dispun de un suflet rupt în două. Și spun sincer că stima mea pentru Charlie Hebdo, acea stimă despre care vorbeam la început, nu mai există. Este aproape inuman, nu, chiar este inuman să vorbești despre libertate de exprimare și să ai curajul să ridici ochii din pământ în contextul în care pentru tine a ataca un lucru este ceva ce distrează, iar a ataca un altul asemănător, într-o formă mult mai rafinată și mai diluată a discursului, este ceva condamnabil și devii primul care pui umărul să oprești libertatea aceea a exprimării pe baza căreia jelești azi. Iar despre cei care l-au transformat pe Charlie în trend, ei bine, pentru ei stima mea este cumva sub cota 0. Și vreau să le aduc aminte că da, ei sunt Charlie dacă asta vor, este de înțeles chiar dacă nu au nici măcar 1 minut de experiență în domeniu și în realitatea aceea, dar că este de neiertat că nu sunt în același timp Maurice, victimele din Nigeria sau oricare alte zeci, sute și mii de victime ale unui sistem pe care-l condamnă uneori cu ură.

De final, așa cum Sorin Ovidiu Vântu sugera cândva să ne întărim statul, așa le sugerez și eu tuturor să-și întărească verticalitatea. Desigur, dacă o mai au. Ceea ce se întâmplă acum se întâmplă de ani de zile, domnilor și doamnelor. Iar Somalia este același lucru cu Franța, Pakistan cu Anglia și Ciad cu SUA, pentru că vorbim de oameni. Nici un mort, și vă garantez asta din experiența proprie, nu este mai mort ca altul. Și nici mai viu. Rețineți asta pentru când va veni timpul să vă loviți de așa ceva.

Cât despre jurnaliștii de la Charlie Hebdo, despre toți protestatarii, mai ales despre președintele Franței, am un singur lucru de spus: după ce terminați de jelit dreptul la opinie, mergeți la Maurice Sinet și oferiți-i scuzele voastre. Orice ați face în afara acestui gest ar fi greșit. Făcându-l, veți arăta că simțiți cu adevărat drama.

Mai mult, că o trăiți. De-abia de atunci veți deveni ceea ce vă doriți să fiți. Martiri.

Iar noi vom avea cu adevărat un exemplu din care să învățăm.

Comments 9

Leave a Reply to BogDan Cancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: