La 28 de ani învățam că pe români nu trebuie să-i ajuți

Povestea asta vine din anul 2001. Pe vremea aceea eram redactor special la ziarul Capitala, ziarul de București al companiei Jurnalul, care nu sunt sigur că pe vremea aceea se chema așa, dar despre ea este vorba. Frații mai mici ai Jurnalului Național și, așa cum ne plăcea să spunem, ăia care i-am făcut pe Libertatea să devină cotidian național ca să mai poată trăi, lucru care nu s-a dovedit chiar rău. Șutul și pasul înainte. Na, mai glumeam și noi.

Lucrul pe zona structurilor Ministerului de Interne mă căptușise cu un nou domeniu de distracție. Drogații. Sau, cum obișnuiau să le spună cei miloși, dependenții. Și am trecut la lucru alături de Asociația Părinților Cu Copii Toxicomani (APCCT). Azi cred că se cheamă Asociația Română Antidrog.

De-a lungul perioadei în care am colaborat cu ei mi-am dezvoltat un nou set de cunoștințe, de persoane de la care puteam să primesc informații. Am făcut pentru ei tot ce a fost omenește posibil să fac. Nu mă simțeam obligat față de situația progeniturilor lor idioate, pentru că așa i-am socotit mereu pe ăștia, nimeni nu s-a apucat de spart venele în mod forțat, totul a plecat de la hai să încerc și eu să văd cum este și când faci asta cu heroina ești idiot, nu victimă. Sau ești victima ta. Mă simțeam obligat față de meseria mea și de locul meu în angrenajul pe care-l alesesem și la care trebuia să pun umărul.

Așa că i-am ajutat.

Ca exemplu, am fost și-am scos doi cretini din Secția 13, acolo unde cred că ar fi murit. Erau consumatori, dar pe vremea aceea una dintre distracțiile principale ale Poliției era să le pună ceva fapte de dealer în spate, ca să iasă bine la raportări. Ăia doi picaseră la treaba asta și, consumatori fiind, intraseră în sevraj. Colegii lor de celulă îi băteau la sânge, că sevrajul nu se manifestă liniștit, iar poliția, conform spuselor părinților, îi ținea pe Antinevralgic și Paracetamol, că atât se pricepea. Au ajuns la spital după ce-am intrat în secția aia. Nu știu dacă au murit după aceea și asta mă interesează mai puțin. Știu că nu au murit acolo pentru că eu am fost cu părinții după mine și-am făcut ce trebuia făcut. După care am scris de asta. Și a avut efect.

Am reacționat de fiecare dată când se întâmpla ceea ce am spus mai sus, adică un consumator să fie băgat și la partea cu dealer-ul. Am considerat că asta este o abominație și mai mare decât aia de a vinde droguri unor oameni și m-am revoltat mereu împotriva celor care făceau succesuri de la birou, așa că orice caz de genul ăsta mi-apărea pe mână…ieșea fum din el. La final și din mine, dar asta nu mai conta. Așa mi-am făcut și dușmani, partizanatul meu cu normalitatea nu era bine văzut, eram un proscris care pactiza cu pleava societății. Cumva așa și era, doar că eu crescusem în pleavă.

De-a lungul colaborării mele cu oamenii ăștia au intervenit trei crize ale Metadonei. Nu era nici o criză, însă. De fapt Metadona exista, stătea frumos în țară, doar că nu venea de la firma agreată, așa că era blocată să ajungă la centrele de tratament. Băieții deștepți mijeau ochii și se concentrau pe bani. Metadona, pentru cine nu știe, avea la acea vreme statut de drog, și probabil că același statut îl are și azi. Bântuiam pe la Ambulatoriul de Sector 4, luam informațiile de acolo și ajungeam să bat cu pumnii în mese în care nu credeam să am curajul să bat. De la Ambulatoriu, mi-aduc aminte de parcă ar fi atunci, am băgat în buzunar o sticluță cu Metadonă. Doctorul nu m-a lăsat să o pozez ca să ilustrez materialul și asta m-a ofticat. Și cum eram încă de atunci gata să le demonstrez oamenilor că dacă vor să se fu** cu mine atunci trebuie să fie gata să-i doară curul, am plecat cu sticla aia prin oraș, către redacție. Ce nebunie a fost din clipa aceea…nu vă spun, căci oamenii trebuiau să știe în orice clipă unde este și ultima sticluță cu Metadonă. Eh, le-a trecut, a doua oară nu m-au mai refuzat. Fiecare dintre crizele acelea a fost rezolvată și îmi place să cred că rândurile iscate de mine au contat. Scriam câte două pagini, executam mai mult sau mai puțin elegant tot ce aveam în raza pixului și încheiam acolo de unde cu adevărat ar fi izbucnit nenorocirea, pentru că știam că trebuie să fiu viu și mâine, iar informațiile pe care le aveam erau de genul celor care nu erau chiar prietenoase cu mediul înconjurător în stare vie. De fiecare dată metadona s-a întors la centre și idioții au putut să reziste din nou flagelului în care se băgaseră.

Mai mult, în urma unui pont, am închis o rețea de traficanți din Dristor. Bine, nu sunt neapărat sigur de asta, poate că ea și-a reluat activitatea mai târziu sau, și asta pot spune în mod cert, a fost înlocuită automat de următoarea celulă. Însă am închis una, a fost tot ce am putut face. Am fost alături de câțiva colegi în Dristor, unul dintre ei a cumpărat personal heroină în timp ce noi stăteam în mașină și făceam poze chinuindu-ne să nu ni se vadă aparatul, iar în urma articolului nostru poliția a declanșat acțiunea care a purtat numele de Capitala. Am dat un articol cu nume, poze, oameni, zone, articol așa cum se făcea pe vremea când nu se făceau de la birou. Frumos, nu? Ce am pățit eu după asta și prin ce am trecut…nu pot povesti. Nu face subiectul rândurilor acestea, dar pot spune măcar că nici în ziua de azi nu regret că am semnat acel material cu numele meu.

Ei, oamenii de la APCCT mă iubeau. Sau așa am crezut. Se comportau cu mine de parcă aș fi fost un înger deși în tot ceea ce făceam, să reținem bine asta, motivația mea principală era constituită de paginile ziarului. Desigur, mai adăugasem și altele pe lângă asta, anii aceia petrecuți pe domeniile respective au fost ani în care dormeam groaznic, aveam spasme, coșmaruri și mă trezeam noaptea urlând, dar una peste alta ajutam, asta se vedea, și mă simțeam bine. Dădeam partea mea lumii, partea ce trebuia dată din postura pe care o ocupam.

Și a venit o zi de vineri, în iunie 2001. O zi în care urma să mă apuc să lucrez alături de colegii mei la un pont legat de Ferentari, unde ne doream să facem ceea ce făcusem și-n Dristor. Și o zi în care convocasem APCCT la noi la sediu, pentru că aveau și ei ceva informații de care urma să ne folosim în ceea ce doream să facem, dar și altele care să ne ajute să mai scriem câteva articole care să echilibreze situația în care ajunseseră din nou lucrurile. Cum s-ar spune…ne făceam meseria.

Am intrat în acea zi în redacție. Am fost primul. Am fost și primul care am aflat că din acea zi Capitala nu mai există, își încetează apariția. Varianta oficială spunea că nu se mai susținea din vânzări, lucru în care nu credeam de vreme ce ne scriau oamenii să ne spună că de la 5 dimineața nu mai găseau ziarul. Varianta neoficială spunea că patronul mare se supărase pe Cozmin Gușă care alegea un alt drum politic, și desființa Capitala și ziarul frate de la Cluj, întâmplător cei doi copii ai lui Gușă în compania aia. A fost un șoc pe care aș vrea să nu-l mai repet și care nu poate fi explicat. A fost o zi în care am simțit că am pierdut tot și în care am condus acasă o colegă mult prea afectată de eveniment ca să mai aibă încredere că ajunge pe picioarele ei la destinație. Acolo nu eram doar colegi, eram o familie.

Și au sosit părinții. Asociația. Oamenii pentru care dădusem mai mult chiar decât eram capabil să dau în condiții normale. Au intrat, au salutat, mi-au transmis că-s gata să ne apucăm de treabă, și-n clipa aia le-am spus că nu mai pot pentru că ziarul care-i ajutase atât nu va mai exista începând de azi.

Șefa asociației s-a uitat preț de 2 secunde la mine, a schițat un zâmbet, a făcut un semn către cei alături de care venise și mi-a transmis în timp ce ieșea pe ușă că Nu-i nimic, nu ne interesează asta, ne ducem la Libertatea, pe un ton pe care cu greu l-am suportat.

La 28 de ani învățam că pe români nu trebuie să-i ajuți dacă ajutorul depășește lopata cu care să se îngroape.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: