King’s speech (2010)

Desigur, mi-a plăcut întotdeauna atmosfera britanică.

O poveste desenată frumos, pe baza generoasei idei că la baza oamenilor mari stau oamenii mici. Acum, pentru a respecta adevărul istoric, să spunem că oricât de împiedicat în vorbire ar fi fost stimatul George al VI-lea, nu pentru asta l-ar fi respins, la o adică, posteritatea. Nu. L-ar fi respins pentru eventuala absenţă a lui Winston Churchill.

Cu toate acestea, povestea ţine. Ţine pentru că vorbeşte de şansă, şansa pe care o visăm de multe ori, şansa de a ajunge dintr-o dată acolo unde până şi vulturii trec rar. Desigur, este foarte greu de crezut că într-o asemenea situaţie am adopta atitudinea ceva mai belicoasă a lui Lionel Logue, dar nu este exclus să ne trezim, uneori, croncănind de plăcere. În fond şi la urma urmei, fiecare are modul său aparte de a reacţiona la aerul mai rarefiat.

Scenariul este alert, practic nu am detectat momente moarte, care să ducă încet la dezinteres, dar este previzibil. Bine, este o previzibilitate bună, lucrurile la care te aştepţi să se întâmple, se întâmplă, dar de o natură care te face să te bucuri, totuşi, de ele. Mi-au plăcut enorm câteva cadre, descriptive până la saturaţie în spatele concentrării pe personajul principal.

Mi-a plăcut şi forma în care a fost prezentată modalitatea britanică de a vedea lumea de la înălţimea rangului. Acea superioritate arogată şi, acolo unde ea nu există, implementată cu forţa. Am fost întotdeauna fascinat de modul în care britanicii sunt învăţaţi să se comporte în societate, acea mică aroganţă a insulei care, deşi de-abia a reuşit să câştige un campionat mondial la fotbal, îţi va aminti mereu acest lucru când vii pe un Wembley care n-a mai văzut vreo mare izbândă de ceva vreme. Legendele se nasc în clipa în care oamenii şi le doresc. Şi aşa cum adunătura aia de dezrădăcinaţi care alcătuieşte America izbucneşte în plâns când, pe 4 iulie, ridică steagul în curtea în care sfârâie deja hamburgerul pe grăta, aşa şi britanicii sunt gata să cânte “God save the Queen”, doar pentru că regalitatea continue să subziste. La cum arată şi gândeşte prinţul Charles eu nu aş face asta, dar hei, eu sunt român…

Colin Firth nu impresionează în rolul regelui. Desigur, face tot ce trebuie să facă acolo. Are câteva grimase şi momente de odihnă actoricească în care îi excelează trăsăturile, dar nimic deosebit, dacă este să mă întrebaţi pe mine. Nu pot spune că este un geniu.
În schimb, am fost captat de ceea ce a făcut Geoffrey Rush. Mie mi s-a părut că a tras filmul după el, oferind veridicitatea pe care am simţit-o cumva lipsind din retorica lui Colin Firth.
De alţi actori nu aş putea vorbi în mod special, am auzit că ar fi jucat Helena Bonham Carter în filmul ăsta, să fie sănătoasă, zic.

Una peste alta, aş spune că acest King’s Speech este un film de văzut. Pentru istorie, pentru atmosferă, pentru a vedea de unde se naşte mândria aceea, pentru cei doi actori care nu alcătuiesc un cuplu rău, deşi puteau să formeze unul formidabil.

Nu sunt sigur dacă să vreau să ia Oscar-ul, însă. Mă mai gândesc.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.