Kempes, Kempes, Kempes!

Kempes. Ovidiu Ioncu Kempes. Un nume suficient să umple Silver Church. Și asta s-a și întâmplat. Dar să nu anticipăm. O luăm pe rând.

În deschidere au fost aleși să cânte cei de la Blade Strings. Patru instrumente clasice și tobă. Și cover-uri. Nirvana, Scorpions, Led Zeppelin, Metallica. De-astea de plac la tot poporul. Au sunat extrem de bine și pot să spun că mi-aș fi dorit ca recitalul lor să mai dureze. O prestație cât se poate de inspirată, suficient de energică. Probleme au fost la capitolul comunicare, de fapt nu au fost probleme, pentru că nu au prea comunicat cu publicul, lucru despre care zic eu că trebuie remediat rapid. E păcat, sala poate oferi mult mai multe dacă o iei în seamă. Și ar face bine să nu renunțe vreodată la actualul baterist, este pur și simplu un motor care cu greu poate fi înlocuit. La cover-ul Scorpions, fără exagerare, am avut senzația că în spatele tobelor se află Kottak însuși. Și asta este de bine. Una peste alta, o formație de urmărit și care sper să reziste, pentru că apetența publicului pentru așa ceva nu știu cât de mare este. Să nu uit, publicul le-a cerut bis, ceea ce iar nu se întâmplă foarte des când vine vorba de deschidere.

La rând, 9.7 Richter. Și aici a început nebunia. Pentru că dacă înainte am avut parte de varianta clasică a metalului, băieții cu cutremuru’ s-au urcat pe scenă deciși să-l dezlănțuie direct în sală. Primele acorduri au fost suficiente să arunce sala în aer, și cam aruncată a rămas până la final, pentru că 9.7 Richter nu și-a propus să ridice piciorul de pe pedala de accelerație. Metal curat, clar, cu un vocal de zile mari care aduce foarte mult cu Rob Halford ca voce și, să spunem, look, probabil acesta fiind și motivul pentru care alege să poarte ochelari de soare pe o scenă dintr-o sală întunecată. Și că tot veni vorba de imagine, să spunem că chitaristul lor și-a montat un ventilator în față, ca să-i fluture părul în vânt, zălog de legământ. Na, fiecare artist cu viziunea sa despre sine și cine să fie mai egocentric dacă nu un muzician rock? Trecând peste asta, o trupă excelentă, care a rupt, un dialog inspirat cu publicul, piese bine alese, de urmărit fără probleme pentru orice iubitor de gen. Și de avut în vedere când vine vorba de deschideri ale unor trupe mari de afară, pentru că pot face față cu succes multor evenimente de gen. Sunt capabili să pună sângele în circulație în 2 minute, și până la urmă exact de asta ai nevoie: de o trupă care să cânte bine, direct, fără să ia prizonieri de stil.

Kempes! Kempes! Kempes!

Și Kempes vine. Cu…KEMPES, după Cargo și Rezident Ex. Și sunt tare multe de spus.

În primul rând, Kempes rămâne vocea aceea. Orice s-ar spune despre el, orice s-ar încerca scoate din cutia cu amintiri, Ovidiu Ioncu Kempes face parte din acea rară categorie de soliști care pur și simplu nu pot fi trecuți cu vederea, ba mai mult, se împlântă în sufletul iubitorului de muzică și nu mai poate fi scos de acolo decât cu prețul unui deces muzical. Poate tocmai de aceea unele piese nu pot exista fără el. Nu au acel suflet, acea sclipire transmisă prin intermediul vocii, acea patină fără de care muzica doar există, fără să trăiască. În clipa în care am auzit acordurile de la “Destin” s-a strâns carnea pe mine. Cine să repete piesa aceea? Cu ce suflet? Și, mai ales, cu ce voce? Ceea ce am mai văzut la el mi-a dat senzația că este pentru prima oară fericit. Cântă piesele așa cum vrea el, nu așa cum le văd alții. Puternic, apăsat, dur, năvălind peste ascultător ca o furtună de vară de care nu te mai saturi. Trupa din spatele său, Gothic, pare a fi chimia perfectă de care avea nevoie. Sună, reușește să sune așa cum nu credeam că va suna ceva vreodată în spatele lui Kempes, oferă forța de care are nevoie pentru a avea el însuși forță. Incredibili băieți! Incredibili.

Desigur, mulți vor spune că este vorba, în mare, de aceeași ciorbă reîncălzită. Că ar fi fost de preferat ca Kempes să apară pe scenă strict cu piese noi și să lase în spate tot ceea ce a fost, mai ales că încă se mai vorbește și azi despre plecările sau renunțările sale. Poate că nimic mai adevărat. Poate că este aceeași ciorbă, pe undeva. Poate că da, ar fi fost nevoie strict de un alt suflu, pe care oricum a dovedit că-l are și cu care a făcut spectacol pe scena de la Silver Church.

Problema este că ar trebui să fim mulțumiți că este așa. Locurile din care a plecat Kempes nu vor mai fi niciodată aceleași, indiferent de angrenajul de imagine care se află în spatele lor. Ceva le-a defrișat sufletește, sunt sterpe din clipa în care l-au pierdut. Pentru că ele sunt cele care au pierdut ceva, acel cevace nu se poate înlocui. Kempes nu este un instantaneu reșapat, o existență apusă care trăiește doar din fantasmele trecutului. Evit să dau nume, dar să nu exagerăm, avem fiecare cam aceeași reprezentare despre asta. Kempes pare a fi inclusiv viitorul, indiferent dacă va fi să fie viitorul scenei mari, sau viitorul underground-ului. Și asta ar trebui să ne dea de gândit, din toate punctele de vedere. Tuturor. Trecut este. Prezent, de asemenea. A scris cu ridurile lui lucrurile acestea.

Despre organizare nu am decât cuvinte bune. Totul a fost așa cum trebuie să fie la un asemenea concert, fără nici un fel de exagerare. De asemenea, Silver Church mai arată o dată, dacă mai era cazul, că este un fel de navă amiral a industriei rock sau, dacă preferați, un flagship al scenelor căruia cu greu i se va putea lua coroana, ast dacă i se va putea lua vreodată. Evenimente neplăcute nu am văzut să fie, iar publicul a fost acolo de la primul acord la ultimul, începând cu deschiderea și terminând cu ultima inflexiune vocală a lui Kempes, umplând biserica argintie așa cum foarte rar am văzut să se întâmple la concertele trupelor neaoșe.

Închei: Kempes, Kempes, Kempes!

Să ne auzim cu bine de la următoarea cântare.

Materialul, aici.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: