Judas Priest – “Nostradamus”

O, Doamne. Cam asta am spus după ce am avut ocazia de a asculta noul produs de studio al colegilor lui Halford. Şi acelaşi lucru îl spun şi acum.
În primul rând, să spunem că este vorba de un album de concepţie, concentrat pe viaţa cunoscutului profet din secolul al XVI-lea. Judas Priest şi concept. A încercat şi Manowar aşa ceva, dar nu i-a ieşit. Părerea mea este că nici lor.
În primul rând, noutăţile. Albumul vine cu părţi aproape simfonic orchestrate, cu treceri lirice de la o piesă la alta şi cu urcări şi căderi ale partiturii vocale care ne arată că nenea Rob este încă util, dar a depăşit de mult prima tinereţe. După ceea ce am auzit, cred că a depăşit-o şi pe a doua, dar la unii bătrâneţea sună (încă) bine. Să nu uit să amintesc nici de clape (da, clape…), ceea ce transformă acest album într-unul total deosebit de ceea ce a încercat trupa vreodată.
Concepţia însă mi se pare liniară şi plictisitoare. Şi, deşi trupa asta reprezintă istorie pentru mine, pot să spun că băieţii nu susţin deloc lucrurile pe care le-au adus la iveală. Nu ştiu dacă de vină este oboseala acumulată de atâţia ani. Greu de presupus, pentru că sunt pasaje pe care reuşesc să-mi aducă aminte de ceea ce însemna Priest pe vremuri. Piesele se scurg una după alta, fără mari diferenţe între ele, fără solo-uri care să te facă să sari de pe scaun, fără acel ingredient căruia specialiştii îi spun “catchy”, acel ceva care te face să îl asculţi a doua oară.
Ca muzică, pregătiţi-vă, spun eu, să vă întoarceţi în timp. Petru că sound-ul nu mai este cel cu care ne-am obişnuit, dimpotrivă, pe mine m-a întors undeva prin anii ’80, la “Defenders of the faith” sau la “Screaming for vengeance” sau “Ram it down”. Poate mi se pare, deşi greu mă înşel. Oricum, ceea ce este clar ca lumina ochilor este faptul că Judas Priest nu mai este nici sound-ul de pe “Painkiller”, dar nici acela de pe “Demolator”, unde mi-am spus că Tim Ripper Owens este exact ce avea Priest-ul nevoie pentru a merge înainte. Nu acelaşi lucru l-au crezut şi ceilalţi.
Pe mine albumul m-a dezamăgit. Să spunem că acest “Nostradamus” reprezintă două CD-uri, 23 de piese (cu tot cu pasajele de trecere) şi peste 90 de minute de încercare. Dacă nu aveţi ce face din ele, puteţi încerca să vedeţi cum istoria mai lasă şi victime, când vine vorba de muzica rock.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.