Jorn Lande, Motley Crue

JORN LANDE – Lonely are the brave

Mundanus Imperium. Nikolo Kotzev. Brazen Abbot. Masterplan. Ken Hensley. Yngwye Malmsteen. Avantasia. Ayreon. Sunt doar câteva dintre numele ce pot fi puse alături de Jorn Lande. În marea lor majoritate, proiecte de progresiv sau power-progresiv, cum le mai place unora să se alinte.
Jorn Lande nu mi-a plăcut dintr-un singur punct de vedere. Pentru încercarea sa de a face din partiturile vocale ceva între David Coverdale şi Ronnie James Dio. Nu a ieşit niciodată prost, dar problema este că de ăia doi nu ai cum să te apropii.
Acum, ce să spun? “Lonely are the brave” ne oferă cam ceea ce ne oferă toate celelalte proiecte în care a fost implicat Lande, inclusiv cele solo. Ceva hard-rock, ceva progresiv, ceva power, este bine şi frumos. Şi, mai ales, melodic la urechi. Exact aşa se întâmplă şi de data asta. Singurul lucru regretabil este că, la sfârşit, te întrebi cu ce ai rămas. Păi, cu părţi foarte bine legate, cu o voce impecabilă, care nu greşeşte, şi cu câteva zeci de minute de muzică deloc deranjantă. Şi cam atât. Nu există sclipire, nu există acel “ceva” care a făcut din Masterplan una dintre cele mai bune trupe pe care le-am ascultat vreodată. Nu există lucruri deosebite.
Corolarul? Un album bun de vacanţă, pentru player-ul din maşină. Nu, nu este atât de prost, nu discutăm de rock-FM, pentru aia există Holograf sau Direcţia 5. Dar eu unul nu aş risca să ascult a doua oară acest album pentru că deşi mi-ar gâdila urechile în mod plăcut, nu m-ar lăsa să acumulez ceva deosebit la sfârşit. Totuşi, încercaţi-l. Poate pe voi vă prinde ceva mai bine decât pe mine.

MOTLEY CRUE – Saints of Los Angeles

Ha. Brigada nebună se întoarce.
“Saints of Los Angeles” este primul album de studio al celor de la Motley Crue, din 2000 încoace. De atunci, cred că fiecare s-a ocupat de ceea ce a putut. Sau de câte sticle a putut, pentru că piesele de pe disc mi-au adus aminte de trupa nebună pe care cu greu o puteai găsi trează.
Una peste alta, Motley Crue reuşeşte un album bun. Stilul este cam acelaşi cu care ne-au obişnuit. Au intervenit şi schimbări. Totul este mai lucrat, iar cele 13 melodii care compun albumul par unele dintre cele mai bune pe care le-am ascultat când vine vorba de ei. Nu, nu i-am apreciat foarte mult pe vremuri, iar cover-ul după “Anarchy in the UK” mi s-a părut cretin. De asemenea, şi versurile de gen “sunt rocker, beat muci, am pula mare şi tu arzi să ţi-o pui cu mine” mă cam stresau, pentru că Motley Crue numai de mesaj nu puteau fi bănuiţi. Neah. Dar trebuie să recunosc, se descurcă bine de data asta. Să mai adăugăpm că glam-ul ăla patetic al lor este adus, ca sound, la nivelul anilor 2008, şi că energia care debordează din piese nu este decât de natură să te facă să-l prinzi din zbor.
Sincer, pe mine m-a binedispus cumva, deşi Motley Crue este departe de ceea ce ascult de obicei. Însă a fost o experienţă plăcută, mai ales când am văzut că au învăţat muzică şi că, uite, se poate să nu fii doar anexa muzicală a Pamelei Anderson. Este bine, dacă vor merge tot aşa, există posibilitatea să ne mai ofere şi alte surprize digerabile.
Cred că, pe ansamblu, aş putea spune că merită să vedeţi ce mai fac puştii teribili de pe vremuri. Deşi nu s-au schimbat foarte mult, ca atitudine.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.